Centura de fortificaţii a Cetăţii Bucureşti

Pe fondul presiunilor a trei puteri mondiale asupra Principatelor Unite – Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – domnitorul Carol I (principe între 1866 şi 1881, rege între 1881 şi 1914) ordonă mai multor comisii de ofiţeri înalţi să studieze posibilitatea fortificării unor obiective din Câmpia Română. S-a stabilit că cele două priorităţi mai complexe sunt „Cetatea Bucureşti”, un inel fortificat în jurul capitalei, şi Linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi, ultima dintre ele menită să oprească numai atacurile dinspre nord-est.

1882 este anul în care este chemat la Bucureşti generalul belgian Henri Alexis Brialmont, arhitectul fortificaţiilor de tip „VAUBAN” de la Liege şi Anvers, prin urmare o somitate în domeniu. Prin alegerea unui proiectant belgian, Carol I a căutat să evite un scandal diplomatic, Belgia fiind la acea dată o ţară neutră faţă de Triplă Alianţă şi Rusia, Marea Britanie, Franţa. Intenţia Principatelor Române de a se apăra în acest mod a iritat la acea vreme toate marile puteri, mai ales începând cu anul 1883, când serviciile de informaţii rus şi austro-ungar au descoperit adevăratul scop al călătoriei generalului la Bucureşti.

IMG_2471

IMG_6533

Hoboken_Fort_VIII_2 UserTorsade de Pointes

(lucrări de fortificaţii proiectate de generalul Brialmont în Belgia, la Liege şi Anvers)

Încălcarea de către Belgia a neutralităţii devine o problemă publică pe plan internaţional. „Scandalul Brialmont” a fost stârnit de Austro-Ungaria, imperiu care se simţea cel mai ameninţat de alocarea fondurilor pentru fortificaţii. În plus, guvernul de la Viena se temea că banii vor fi utilizaţi pentru întărirea graniţei cu Transilvania, experţii fiind convinşi de inutilitatea fortificaţiilor de la Bucureşti, datorată reliefului accesibil de câmpie. În acest sens, Viena presează Bruxelles să-i interzică generalului Brialmont prezenţa în România. Aderarea României la Puterile Centrale (Tripla Alianţă), din anul 1883, conduce într-un final la aplanarea conflictului şi reluarea de către Henri Alexis Brialmont a proiectului fortificaţiilor.

Planurile generalului Brialmont au prevăzut o linie principală de rezistenţă cu un perimetru de 72 de kilometri, compusă din 18 forturi dispuse din 4 în 4 kilometri şi 18 baterii intermediare (redute). A mai fost conceput şi un nucleu al cetăţii, care nu s-a materializat niciodată. Diametrul centurii de fortificaţii avea să varieze între 21 şi 28 de kilometri, iar distanţa medie faţă de oraşul din 1884 era de 8 kilometri. Oficial, lucrările au durat puţin peste 10 ani, din 1884 până în 1895. Totuşi, anumite finisaje şi modificări ulterioare s-au mai executat până în anul 1903. În anul 1888, Carol I este presat de parlament să solicite reducerea considerabilă a costurilor. Astfel, numai forturile Chitila, Mogoşoaia, Otopeni şi Jilava apucă să fie finalizate după planurile originale, cu reduit central şi număr maxim de încăperi. Celelalte aveau să fie simplificate, de dimensiuni mai mici, fără reduit, rezultând tipurile de forturi şi baterii. Instituţia care s-a ocupat de lucrări a fost Direcţia Generală a Lucrărilor de Fortificaţiune, condusă de generalul Anton Berindei. Din 1890, instituţia a luat în primire şi Linia Fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi (din care mai există şi astăzi cazemate).În luna martie a anului 1893 erau finalizate Forturile 18 şi 1-8 (sectorul nordic) şi Fortul 13 aflat la sud. Doi ani mai târziu, întreaga centură de fortificaţii avea să fie terminată.

schita_forturi_final2-micsorata

Şoseaua de Centură a capitalei, în lungime de 70 de kilometri, împreună cu linia ferată paralelă, au fost construite special şi concomitent cu evoluţia lucrărilor la forturi. Forturile au primit denumirea localităţii exterioare Bucureştiului cea mai apropiată, precum şi numerotarea 1-18, iar bateriilor intermediare li s-au acordat două numere, unul al fortului care predede bateria, celălalt al fortului următor (în sensul orar). Arhitectural, atât forturile, cât şi bateriile au fost construite după o serie de proiecte standardizate (tipuri), dar există şi variante-unicat, rezultate din reduceri de materiale şi din avansarea tehnologiei de război – aşa cum ne sunt prezentate de Cornel I. Scafeş şi Ioan I. Scafeş în volumul monografic „Cetatea Bucureşti”.

sat fort

sat baterie

Forturile de tip I, în număr de două, sunt realizate după planurile iniţiale ale generalului Brialmont, cu reduit în formă de pică înconjurat de şanţ cu traseu pentagonal. Forturile de tip II (alte două) reprezintă o modificare a celor de tip I, prin semibastionarea frontului de gât (şanţul dintre corpul de gardă şi reduit). Cetatea Bucureşti are şi un fort de tip II modificat, prin umplerea (intenţionată) a şanţurilor cu apă (fort acvatic sau tip IV). Forturile de tip III sunt cele mai numeroase (12) şi reprezintă adaptarea centurii de fortificaţii, după planurile unor proiectanţi români, la noile tipuri de armament (obuzele-mină); modificările au impus suprimarea reduitului, micşorarea înălţimii şi simplificarea zidăriei. Fortul 6 Afumaţi (considerat tip unic) este o îmbinare a tipurilor II şi III. Bateriile se împart la rândul lor în mai multe tipuri, cu variante modificate, în funcţie de prezenţa şanţurilor şi structura armamentului. Bateriile de tip I şi II au drept caracteristică principală şanţul complet înconjurător, diferenţa fiind adăugarea la tipul II a unei caponiere duble în vârful construcţiei. Bateriile de tip III (cele mai numeroase) nu au decât şanţ posterior (dinspre oraş), în timp ce acelea de tip IV nu au fost dotate cu şanţ. Tipul V reprezintă o modificare a tipurilor III şi IV, în vederea adaptării la armament.

f16_1

f16_3_W

Macheta unui fort de tip III. Detaliul este realizat din „frontul de gât”. În ansamblu, se observă fortul propriuzis şi galeria contraescarpei (partea dinspre inamic sau din spatele fortului, legată de fortul mare printr-o galerie subterană)

În anul 1914, în pragul Primului Război Mondial, România dispunea de cele două lucrări ample de fortificaţii amintite, precum şi de două întăriri de construcţie: Capul de pod Cernavodă şi Capul de pod Turtucaia, ambele la Dunăre. După declanşarea Primului Război Mondial, fortificaţiile de la Anvers şi Liege, construite tot de generalul Brialmont, au cedat sub noile arme ale Puterilor Centrale. În ce priveşte Cetatea Bucureşti, linia de luptă punea în pericol noile fabrici şi uzine construite la marginea oraşului. Insuficienţa garnizoanei, a trupelor de geniu şi a armamentului, precum şi întreţinerea din ce în ce mai greoaie a forturilor, au condus la dezactivarea în anul 1914 a centurii şi dezarmarea completă mai târziu. În 1916, România intră în război şi pierde bătăliile de la Neajlov şi Argeş. Armata germană, pregătită pentru asediul capitalei, a avut o mare surpriză să descopere că Bucureştiul fusese dezarmat chiar înainte de intrarea în război. Bucureştiul a fost ocupat fără luptă pe 23 noiembrie / 6 decembrie 1916.

Inventarul centurii de fortificaţii a „Cetăţii Bucureşti” la data de 21 septembrie 2014. Menţiuni privind evoluţia obiectivelor începând cu anul 1918

Fortul 1 Chitila – este primul finalizat din centura de fortificaţii şi face parte din tipul I (de forturi), fiind construit după planurile originale. Jumătate din terenul aferent fortului este în administrarea Ministerului Apărării Naţionale (unitate militară), iar cealaltă jumătate – pe care se află şi fortul propriuzis, transferată încă anul 1960 la Ministerul Comerţului Interior, este în administrarea mai multor firme. Reduitul şi corpul de gardă sunt dezafectate, dar în stare bună, iar contraescarpa (şanţul şi corpul dinspre inamic) este ocupată de birouri şi depozite. Accesele la turele au fost obturate ulterior cu ziduri din cărămidă, care în prezent sunt sparte. În perioadele ploiase, şanţul posterior se inundă. Consiliul General al Municipiului Bucureşti a demarat proceduri de restaurare a fortului, în vederea amenajării ca parc tematic.

Bateria 1-2 – face  parte din tipul I (de baterii), cu şanţ continuu şi cazemată de contraescarpă. Se află integral în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în jurul ei funcţionând şi un poligon de trageri. Bateria este nefolosită, dar a fost menţinută într-o stare bună de conservare.

Fortul 2 Mogoşoaia – face parte din tipul II, alături de Fortul 13 Jilava. Faţă de tipul I, reduitul este de dimensiuni mai mici. Intrarea în reduit se făcea în trecut pe un pod mobil, retractabil. Se află în administrarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti, coordonată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Transferul de la Ministerul Apărării s-a făcut în anul 1965. Starea fortului este bună, şanţurile sunt pavate, iar reduitul este utilizat în scop agroindustrial (cercetare).

Bateria 2-3 – a explodat în anul 1919, prin detonarea din neatenţie a 32 de vagoane de dinamită. Terenul fostei baterii are în prezent destinaţie industrială. A făcut parte din tipul II.

Fortul 3 Otopeni – este cel de-al doilea de tip I. Reduitul se află în administrarea Ministerului Apărării Naţionale (unitate militară), dar este inundat, pe când galeria de contraescarpă (cu şanţul aferent) este ocupată de o fabrică de băuturi alcoolice, care a investit pentru menţinerea corpului într-o stare acceptabilă.

Bateria 3-4 – este singura de tip IV (unică), fără şanţ, totodată fiind şi cea mai mică fortificaţie de la centură. A fost transferată de la Armată în anul 1961, iar astăzi are administratori privaţi. Baza este inundată permanent, construcţia fiind într-o stare uşoară de degradare.

Fortul 4 Tunari – este un fort de tip III modificat, de dimensiuni mai mici decât celelalte forturi de acelaşi tip (cel mai mic fort principal de la centură). A fost menţinut în administrarea Ministerului Apărării Naţionale (unitate militară), iar starea lui de conservare este bună.

Bateria 4-5 – face parte din tipul I. Este complet abandonată, în ciuda faptului că există un administrator privat. Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional din judeţul Ilfov a emis o înştiinţare de clasare ca monument istoric. Starea bateriei este precară. În 1961 a fost transferată la Ministerul Agriculturii şi Industriei, iar pe platoul din faţa ei (spre şosea) sunt ruine de clădiri cu destinaţie industrială.

Fortul 5 Ştefăneşti – reprezintă o variantă a forturilor de tip II, fiind denumit fort acvatic, datorită lacului permanent care se află în şanţul de apărare. Escarpa şi contraescarpa sunt nezidite şi au înclinaţia de 50 de grade. Se află în administrare privată, la câţiva ani după ce terenul, împreună cu fortul, au fost cedate de către Ministerul Apărării Naţionale într-un schimb de terenuri. Fortul este în stare bună, fiind utilizat ca depozit.

DSC00296

DSC01094

DSC01705 copy

DSC03793

DSC05568

DSC05580

DSC05581

f6-a

f13

f13b

Forturi din centura de fortificaţii a Cetăţii Bucureşti

Bateria 5-6 – aparţine  tipului I, de formă triunghiulară, cu sanţ continuu şi cazemată dublă în vârful contraescarpei. Este singura fortificaţie din Cetatea Bucureşti care a fost restaurată complet, aparţinând în continuare Ministerului Apărării Naţionale. Funcţionează pe post de clădire de birouri, într-un complex de agrement. La partea superioară a fost adăugat un acoperiş, iar cărămida a fost astupată cu tencuială.

Fortul 6 Afumaţi – este o variantă a tipului II, ale cărui planuri de construcţie au fost modificate chiar după săparea şanţurilor şi construirea corpului de gardă. Astfel, se aseamănă şi cu tipul III, prin lipsa reduitului. Camerele au fost modificate prin construcţia de bazinete, semn al utilizării lui ca depozit, din care astăzi se mai păstrează o parte. Starea lui de conservare este bună, cu excepţia corpului de gardă. Şanţul de escarpă, parţial colmatat cu deşeuri, se inundă la ploile consistente, iar una dintre galerii este permanent inundată. Terenul dintre fort şi şoseaua de centură are destinaţie industrială şi este izolat faţă de terenul propriuzis al fortului. Prin urmare, accesul se poate face numai dinspre sud, prin incinta unei firme de salubrizare aparţinătoare oraşului Voluntari. Fortul a fost transferat de la Armată în anul 1956, iar de atunci probabil a intrat în „circuitul” fabricilor de murături, după modelul Mogoşoaia sau Chiajna. În prezent este în administrare privată, dar dezafectat.

Bateria 6-7 – face parte din  tipul I. A fost transferată de la Ministerul Apărării în anul 1956, iar în prezent se află sub administrare privată (terenul de la stradă este separat faţă de baterie). Este menţinută într-o stare acceptabilă (depozit), dar şanţul posterior este afectat destul de serios de mlaştini, vegetaţie şi deşeuri.

Fortul 7 Pantelimon – este un fort de tip III, proiectat după apariţia obuzelor-torpilă, fără reduit. Se află în administrarea Ministerului Apărării Naţionale (unităţi militare). Utilizarea lui este ca depozit, iar starea este bună.

Bateria 7-8 – face parte din tipul I. Administrativ, este parte a uneia dintre unităţile militare de la Fortul Pantelimon (depozit, iar pe teren, cazarmă), prin urmare s-a menţinut la MApN. Starea de conservare este bună.

Fortul 8 Cernica – este un fort de tip III. Galeria de contraescarpă a fost distrusă parţial de o explozie, probabil datorită utilizării anterioare ca depozit de combustibili. Se află în administrarea Ministerului Apărării Naţionale (unitate militară).

Bateria 8-9 – explodată, făcea parte din tipul III, cu şanţ numai pe frontul posterior. Terenul bateriei aparţine de Consiliul Local Cernica şi a fost utilizat în trecut ca platformă pentru deşeuri provenite din construcţii.

Fortul 9 Căţelu – făcea parte din tipul III. Este singurul fort care a explodat din cauza depozitării de muniţii, tot ce a rămas din el fiind o mică porţiune (cea sudică) din galeria de contraescarpă. Terenul din jurul şanţului este utilizat de Ministerul Apărării Naţionale ca poligon de trageri, fiind în incinta unei unităţi militare.

Bateria 9-10 – este una dintre puţinele „supravieţuitoare” ale tipului III. Este singura fortificaţie complet despădurită, fiind vizibilă cu uşurinţă de pe Autostrada A2, din vecinătate. Actualul administrator este Serviciul Român de Informaţii, iar utilizarea principală (a terenului din faţa şanţului) este ca poligon de trageri. Totuşi, clădirea este dezafectată şi neîmprejmuită, iar în urma popularizării intensive pe internet este cea mai vizitată baterie din centura de fortificaţii. Starea de conservare este foarte bună.

bateria1-2

DSC00831

DSC01041

DSC01046

DSC02309

DSC07501

DSC09953

DSC09969 copy

Baterii intermediare din centura de fortificaţii a Cetăţii Bucureşti

Fortul 10 Leurdeni – se află la 4 kilometri şi jumătate sud faţă de Bateria 9-10, această breşă de la sud-est fiind o excepţie de la regula stabilită de generalul Brialmont. Face parte din tipul III, de formă patrulateră, fără reduit. A fost transferat de la Armată în anul 1959. Terenul dintre fort şi Şoseaua de Centură este acum separat şi are destinaţie industrială, pe când fortul propriuzis se află în administrarea Consiliului Local al oraşului Popeşti-Leordeni. Este conservat bine, cu excepţia unor furturi de armături din plafoanele laterale ale galeriei de contraescarpă şi a unor modificări aduse căilor de acces (obturări cu cărămidă).

Bateria 10-11 – reprezintă un tip unicat-mixt de baterii, combinat între tipul III şi tipul IV, de dimensiuni reduse şi cu un număr mai mic de încăperi. La frontul posterior au fost adăugate anexe, iar accesele în galeriile interioare au fost obturate. Intrarea principală este „dotată” cu termopan… Prin Hotărârea Guvernului nr. 916/2004 a fost aprobat transferul (de la Ministerul Apărării Naţionale) în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, în vederea înfiinţării unui cimitir.

Fortul 11 Popeşti – face parte din tipul III, majoritar între forturile capitalei, dar cu structura galeriilor puţin modificată. A fost transferat de la Armată în anul 1957, iar în prezent este administrat de Serviciul de Protecţie şi Pază, fiind preluat de la Consiliul Local al oraşului Popeşti-Leordeni. Este unul dintre forturile cele mai bine întreţinute de la centura capitalei.

Bateria 11-12este de tip mixt, la fel ca Bateria 10-11. A fost transferată din cadrul Ministerului Apărării în anul 1957. Administratorul actual al construcţiei este Consiliul Local al comunei Berceni, iar pe terenul din faţa bateriei s-a construit un complex turistic şi de agrement. Bateria este utilizată în prezent ca depozit. Au fost aduse modificări în zona bastionului de la sud-vest, prin adăugarea unei anexe şi acoperirea totală a turelei.

Fortul 12 Berceni – aparţine tipului III, fiind aproape identic cu fortul Popeşti. A fost transferat de la Armată la Ministerul Industriei Metalurgice în anul 1956. În prezent se află în administrarea unei companii private, care încearcă decolmatarea ecologică a şanţurilor umplute cu pământ şi deşeuri, precum şi ecologizarea interiorului. În rest, fortul a fost menţinut în stare bună.

Bateria 12-13 – este un alt unicat în materie de organizare interioară, fiind o modificare a tipului III. Galeria de comunicaţie este dispusă în faţa încăperilor (de dimensiuni mai mici), nu în spatele lor. Bateria aparţine în continuare Ministerului Apărării Naţionale şi este utilizată ca depozit în cadrul unităţii militare care ocupă şi terenul aferent. Starea de conservare este relativ bună (există blocuri de cărămizi dizlocate din bastionul estic şi din zidăria interioară).

Fortul 13 Jilava – face  parte din tipul II, aproape identic cu Fortul Mogoşoaia, fiind construit fără reduceri de costuri sau alte modificări, întocmai după planurile generalului Brialmont. Regăsim aici celebrul reduit în formă de as de pică. Cedarea lui către Ministerul de Interne în anul 1956 şi utilizarea ca închisoare politică după Al Doilea Război Mondial i-au adus modificări minore în structură, prin adăugarea de anexe. Încăperile pentru cazarmă au fost utilizate ca celule colective, în timp ce camerele mai mici din fort au fost celule de maximă siguranţă sau celule destinate condamnaţilor la pedeapsa capitală. În şanţul posterior au fost ridicate ziduri din cărămidă, care delimitează fostele curţi pentru plimbarea deţinuţilor. Reduitul şi fortul propriuzis sunt electrificate şi menţinute într-o stare perfectă, o parte dintre camere fiind deja amenajate în scop muzeal şi ca săli de proiecţie. Fortul dispunde de instalaţie de pompare a apei pluviale. În prezent, fortul se află în incinta Penitenciarului Jilava, al cărui purtător de cuvânt încearcă transformarea întregului ansamblu în muzeu memorial al victimelor comunismului. Deocamdată, se poate vizita în cadru organizat numai cu solicitare prin cerere scrisă către directorul penitenciarului.

Bateria 13-14 – aparţine tipului II, reastrâns ca răspândire (doar două exemplare, inclusiv Bateria 14-15), cu şanţ continuu. Diferenţa faţă de tipul 1 o reprezintă caponiera (cazemata) amplasată în vârful bateriei, pe axul central, protejată de un zid. În prezent, se află în incinta şi sub administrarea Arhivei Naţionale de Filme, care o utilizează ca depozit de deşeuri cinematografice. Faţada este parţial degradată, lipsind o parte dintre cărămizile de la partea superioară.

Fortul 14 Broscărei – face  parte din tipul III, conform planurilor generalului Brialmont, modificate de proiectanţii români ai Direcţiei Generale a Lucrărilor de Fortificaţiune. A fost menţinut în administrarea Ministerului Apărării Naţionale şi se află în incinta unei unităţi militare. Se află în stare bună de conservare şi este utilizat ca depozit. Este singurul fort al cărui toponim este de origine necunoscută şi nu corespunde cu nicio localitate din apropiere, fiind amplasat relativ aproape de cartierul Aluniş din oraşul Măgurele.

DSC03233

DSC01053

DSC03831

DSC01065

DSC01714

DSC05542

f6-b

Interioare din centura de fortificaţii a Cetăţii Bucureşti

Bateria 14-15 – se află la marginea perdelei forestiere de formă circulară care înconjoară fostul reactor de la Măgurele. Face parte din tipul II, ca Bateria 13-14, cu aceeaşi caponieră ridicată peste nivelul superior. Este administrată de Ministerul Apărării Naţionale. Ultima ei utilizare a fost ca depozit de deşeuri radioactive provenite de la reactorul din apropiere, pe vremea când acesta funcţiona. A fost ecologizată şi decontaminată între anii 2000 şi 2001, iar acum este abandonată. Jumătatea vestică a terenului înconjurător are destinaţie industrială.

Fortul 15 Măgurele – este al doilea cedat către Ministerul de Interne, în anul 1956. Arhitectonic, face parte din tipul III. Se află în incinta Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti şi este menţinut în stare foarte bună.

Bateria 15-16 – este de tip III, ca şi Bateria 9-10. Dispune de şanţ numai pe frontul posterior (spre şosea). Imediat în spatele ei (spre exterior) funcţionează un poligon de trageri al Ministerului Apărării Naţionale, dar bateria nu face parte din poligon, fiind despărţită de acesta cu gard. Cel mai probabil se află în administrarea Consiliului Local al oraşului Bragadiru. Este printre cele mai bine conservate baterii.

Fortul 16 Bragadiru – face parte din tipul III de fortificaţii, dar o inovaţie şi particularitate pentru interiorul fortului este galeria de acces din fort la galeria de contraescarpă, căptuşită cu metal. Fortul Bragadiru se află în incinta unei unităţi militare, dar este neutilizat. Ca şi în cazul celorlalte baterii şi forturi care aparţin de Ministerul Apărării Naţionale, se află într-o stare bună de conservare.

Bateria 16-17 – este pe lista neagră a celor distruse din cauza exploziilor muniţiei depozitate. A făcut parte din tipul III. Terenul fostei baterii are acum destinaţie industrială, menţinându-se perdeaua forestieră pitică.

Fortul 17 Domneşti – de tip III, are la activ două explozii de muniţie, în anii 1923 şi 1932, însă a fost menţinut în stare bună. Actualmente se află în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, fiind în incinta unei unităţi militare care foloseşte şi terenul din spate, ca poligon de trageri.

Bateria 17-18 – face parte din tipul III, cu şanţ numai pe frontul posterior, ca şi la 9-10 sau 15-16. Jumătate din terenul aferent bateriei (dar fără să o includă) are destinaţie industrială şi este delimitat cu gard. Restul se află în stare de abandon (a avut tot o destinaţie industrială), iar şanţul este afectat de deşeuri provenite din construcţii şi movile de pământ. Se află în administrarea Consiliului Local al comunei Chiajna. Este bateria cea mai slab conservată din centura de fortificaţii (exceptându-le pe cele distruse).

Fortul 18 Chiajna – este singurul aflat în interiorul inelului definit de Şoseaua de Centură. Acesta este “prins” între şosea şi calea ferată, din cauza organizării pachetului de cale ferată dinspre Bucureşti Nord, care a influenţat şi traseul actual al drumului rutier. În anul 1956, fortul a fost transferat la Consiliul Local al comunei Chiajna, în prezent aflându-se în administrarea unei societăţi comerciale agroindustriale. Galeria de contraescarpă este singura folosită ca depozit, restul fortului fiind neutilizat şi menţinut în stare bună.

Bateria 18-1 – a  explodat în anul 1921, omorând 8 militari. Era depozit de muniţii. Terenul acesteia (în prezent cu destinaţie industrială) se află lângă Gara Chiajna, tot în interiorul Şoselei de Centură, dar în exteriorul fostei căi ferate care deservea fortificaţiile. Îl putem recunoaşte uşor dacă de la gara Chiajna traversăm pachetul de cale ferată şi urmăm drumul neasfaltat de maşină care se orientează spre nord, prin spatele rampei de gunoi de la Rudeni.

Prezentul inventar a fost realizat atât prin documentaţie la teren (pentru 32 de forturi şi baterii) cât şi cu ajutorul informaţiilor puse la dispoziţie de către Armata Română şi Primăria Municipiului Bucureşti, cărora le adresăm mulţumiri!

Cetatea Bucureşti – un volum de Cornel Scafeş şi Ioan Scafeş 

Despre centura de fortificaţii a Bucureştilor au apărut de-a lungul timpului numai două volume monografice. Primul dintre ele a fost realizat în anul 1933 de colonelul D.I. Vasiliu şi se poate consulta la Biblioteca Militară Naţională.

Al doilea şi cel mai recent volum a apărut în anul 2008 în colecţia “Dorobanţul” a Muzeului Militar Naţional “Regele Ferdinand I” şi este semnat de autorii Cornel Scafeş şi Ioan Scafeş (editura Alpha MDN). Lucrarea a fost concepută din perspectivă militară, cu maximul de detalii tehnice referitoare la arhitectură, armament, garnizoană şi altele. Volumul conţine planşe cu fotografii-document din Fototeca Muzeului Militar Naţional şi din Colecţia Fotografii Originale. Monografia este structurată în capitole despre istoric, prezentarea forturilor şi bateriilor, armament, date economice, trupe care au activat, precum şi un scurt inventar al situaţiei obiectivelor, la nivelul anului 2008.