Relief şi civilizaţie în Podişul Dobrogei

Dobrogea este pământul românesc cu cel mai diversificat istoric geologic şi geopolitic. Prin amalgamul de roci, forme de relief, climă, vegetaţie şi faună, precum şi cel etnografic şi religios, Dobrogea a inspirat dintotdeauna atât geografii, cât şi simplii excursionişti, la vizitarea şi studierea teritoriului.

Un avantaj semnificativ al Dobrogei este poziţia în raport cu fâşia românească de litoral a Mării Negre, „asediată” în fiecare an de turiştii care nu au altă alternativă decât să traverseze podişul pentru a ajunge în staţiuni. Pentru a ajunge din Câmpia Română pe litoralul românesc, putem folosi nu mai puţin de şapte drumuri naţionale şi o autostradă, precum şi două linii de cale ferată, direcţiile principale de acces fiind Bucureşti (cu patru rute paralele, una dublată de calea ferată) şi Focşani (cu variantele Brăila – Măcin – punctul Două Cantoane şi Galaţi – Tulcea – Babadag – punctul Două Cantoane).

Podişul Dobrogei este o unitate majoră de relief, individualizată în partea de sud-est a României şi de nord-est a Bulgariei, care se suprapune pe regiunea istorică omonimă. Legătura dintre istorie şi geografie este strânsă, la fal ca pe teritoriul întregii ţări. La vest şi la nord, el este încadrat de Dunăre, iar la est de complexul lagunar Razim-Sinoe şi de Marea Neagră. Limita sudică şi sud-vestică a Podişului se află pe aliniamentul aproximativ al oraşelor bulgăreşti Silistra – Dobrici – Albena, dincolo de care trecem în Podişul Ludogorie spre vest şi Munţii Stara Planina spre sud. Prin urmare, România împarte Podişul Dobrogei cu Bulgaria, extremitatea sudică revenind vecinilor şi partenerilor noştri economico-militari. Din punct de vedere al caracteristicilor reliefului, Podişul Dobrogei reprezintă o prelungire spre nord-est a Câmpiei Înalte a Dunării, cunoscută şi sub numele de Podişul Prebalcanic, unitate de relief dezvoltată latitudinal între Munţii Stara Planina (Balcani) şi cursul fluviului Dunărea. Geologic însă, vom vedea că Podişul Dobrogei se limitează la sud prin falia Fierbinţi, poziţionată pe aliniamentul de localităţi menţionat mai sus. Din punct de vedere administrativ, regiunea istorică Dobrogea depăşeşte acest aliniament, incluzând suprafeţe relativ restrânse din sudul judeţelor Durostor şi Caliacra. Tot pe motive geologice au fost separate şi cele trei subdiviziuni: Podişul Dobrogei de Sud – până la Falia Palazu, Podişul Dobrogei Centrale (Casimcei) – până la falia Peceneaga-Camena şi Podişul (Masivul) Dobrogei de Nord – până la falia Galaţi-Sfântul Gheorghe (în lungul Dunării). Pentru a înţelege formarea podişului de azi, dar şi a reliefului variat, trebuie să ne oprim asupra unor noţiuni de bază de geologie şi geomorfologie.

Contactul dintre două sau mai multe plăci tectonice în ciocnire (sau microplăci tectonice) poartă numele de falie. Plăcile tectonice sunt mobile, „plutesc” pe învelişul vâscos de magmă din astenosferă, iar în deplasarea lor pot intra în coliziune sau. Aceste procese generează, printre altele, cutarea scoarţei terestre şi vulcanismul, rezultând orogenezele – cicluri de ridicare a munţilor. Ulterior, agenţii externi (apa şi vântul), de-a lungul a milioane de ani, erodează cutările scoarţei sau fostele aparate vulcanice (adică munţii) şi le aduc până în stadiul de peneplenă (suprafaţă nivelată) sau pediplenă (câmpie de eroziune). În trecutul geologic al Terrei, ciocnirile plăcilor tectonice au generat trei cicluri orogenice principale: caledonian, hercinic şi alpin, fiecare având mai multe faze. Conform scării geocronologice, orogeneza caledoniană este cea mai veche, având loc în Paleozoicul inferior, cu 570 – 370 milioane de ani în urmă. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ 200 de milioane de ani şi a constat în ciocnirea paleocontinentelor Laurentia, Baltica şi Avalonia şi formarea ulterioară a supercontinentului Euramerica. La contactul dintre cele trei macroplăci s-au ridicat actualele podişuri şi actualii munţi din Irlanda, Scoţia şi Peninsula Scandinavă, cei din urmă fiind şi cei mai înalţi (Alpii Scandinaviei). Ciocnirea ulterioară a Euramericii cu celălalt supercontinent, Gondwana, a generat orogeneza hercinică, un ciclu care a durat circa 130 de milioane de ani, până la finele Paleozoicului. A rezultat formarea supercontinentului Pangeea, iar munţii care s-au ridicat în acea perioadă pot fi admiraţi şi astăzi pe întinsul Europei, inclusiv în Podişul Dobrogei. Începând cu Mezozoicul, curenţii magmatici puternici de sub plăcile tectonice au declanşat procese vulcanice ample, care au condus la fragmentarea Pangeei în actualele continente pe care le cunoaştem. Aşa au apărut rifturile, despicături ale scoarţei care ulterior au fost umplute cu apă din super-oceanul Panthalasa, rezultând „mările mediterane” sau despărţitoare de continente (cum este Mediterana Europeană), precum şi marile oceane din prezent. În perioada Cretacicului (cea mai recentă a Mezozoicului, care a început acum 141 milioane de ani), o parte dintre continentele individualizate se ciocnesc din nou, rezultând orogeneza alpină, sau lanţul montan alpino-carpato-himalayan – cel mai tânăr de pe Terra. Aceasta nu a afectat semnificativ Podişul Dobrogei, dar în timpul ciclului alpin s-a depus cea mai mare parte a cuverturii sedimentare ce acoperă unitatea!

Pe scurt, plăcile tectonice constituie litosfera sau scoarţa terestră, partea solidă de la exteriorul unei planete, aflată între astenosferă (învelişul vâscos de magmă) şi atmosferă (învelişul gazos). Litosfera este alcătuită din crusta oceanică şi crusta continentală, ambele formate din mai multe elemente chimice: oxigen, siliciu, calciu, fier, aluminiu, sodiu, magneziu etc.. Acestea dau naştere rocilor – agregate minerale din structura scoarţei terestre. După geneza lor, rocile pot fi: vulcanice (denumite şi magmatice / eruptive), sedimentare şi metamorfice. Rocile vulcanice iau naştere prin consolidarea magmei din astenosferă, în timpul erupţiilor. La contactul cu atmosfera (mult mai rece) sau cu materialul deja întărit din apropierea suprafeţei terestre, lava fierbinte se solidifică şi aşa apar rocile vulcanice (exemple: granitul, bazaltul, andezitul). Rocile sedimentare s-au format prin eroziunea subtanţelor minerale, precum şi pe cale biologică (depuneri de organisme), eroziunea fiind cauzată de agenţii de modelare externi (aer, apă), care transportă materialul şi îl depun pe suprafaţa terestră – sub formă de sedimente (exemple: calcarul, loessul, argila, marna, gresia). În schimb, rocile metamorfice sunt acelea care datorită proceselor din interiorul scoarţei, la temperaturi şi presiuni mari, îşi schimbă compoziţia chimică – se metamorfozează, iniţial ele fiind ori vulcanice, ori sedimentare, ori metamorfozate anterior. Cele mai cunoscute roci metamorfice sunt conglomeratul, şistul cristalin, marmura, cuarţul.

Tot la suprafaţa terestră, în contextul structurii geologice, se formează relieful – denivelările scoarţei terestre care „anulează” forma de sferă perfectă a Pământului (alături de turtirea de la Poli şi bombarea la Ecuator), transformându-l într-un elipsoid de rotaţie. Relieful poate lua naştere atât ca urmare a mişcărilor tectonice (relief cutat – munţi şi dealuri, relief structural, vulcani), cât şi prin eroziunea cauzată de agenţii externi, în rocile care permit acest lucru (relieful petrografic – carstic, granitic, argilos, nisipos etc.). Toate aceste tipuri de relief şi de roci se întâlnesc nu numai în Podişul Dobrogei, dar şi în întreaga Românie şi pe tot întinsul Terrei.

Istoria geologică a Podişului Dobrogei începe acum peste două miliarde de ani, în era Proterozoic (parte a timpului Precambrian), când din actuala unitate se forma abia extremitatea sudică. Prin urmare, aceasta este şi cea mai veche dintre cele trei, din punct de vedere al soclului sau al fundamentului. Deoarece, prin definiţie, soclul nu are contact cu agenţii externi de modelare (aerul şi apa), acesta este constituit numai din roci vulcanice sau metamorfice, pentru ca mai apoi să fie acoperit cu o pătură de roci sedimentare (suprastructură sedimentară). Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în Podişul Dobrogei: soclul a luat naştere în orogenezele caledoniană şi hercinică, iar cuvertura sedimentară s-a depus în mai multe cicluri, de-a lungul sutelor de milioane de ani, din paleozoic până în neozoic (deci şi în timpul orogenezei alpine, bazinele de sedimentare având legături cu aceasta).

Podişul Dobrogei de Sud este cuprins între faliile Fierbinţi (la sud) şi Palazu (la nord), cea din urmă desfăşurându-se pe aliniamentul de localităţi Capidava – Ovidiu, dincolo de care trecem în Dobrogea centrală. Aşa cum este menţionat mai sus, acesta are cel mai vechi soclu, de vârstă proterozoică, dar relieful pe care îl putem admira astăzi este dezvoltat pe calcare, gresii calcaroase şi calcare marnoase – roci sedimentare cu vârste diferite, între 1,8 şi 141 de milioane de ani, care s-au depus începând cu perioada Cretacicului. Cea mai întinsă suprafaţă a Dobrogei este acoperită cu loess, o rocă slab cimentată care datează din Pleistocenul superior, dar văile au erodat sedimentele şi s-au adâncit spectaculos în calcarele cretacice, formând adevărate canioane – sau „canarale”, conform denumirii locale (termen de provenienţă bulgară, a se observa rezonanţa turcească). Calcarul este o rocă sedimentară de provenienţă biogenă sau organogenă. Mai pe înţelesul nostru, se formează chimic prin depozitarea scheletelor unor organisme animale marine sau lacustre. Sub acţiunea apei ca agent extern de modelare, calcarul poate fi puternic erodat datorită solubilităţii sale în apă, luând naştere fenomenele carstice: peşterile, cheile, grotele, avenele şi altele. În mai multe aflorimente din sudul podişului apar roci cu fosile (cochilifere) mai recente, din epoca Miocen superior a perioadei Neogenului (deci cu vârste între 6 şi 12 milioane de ani).

01 DSC07188

02 DSC07210

03 DSC07234

Cele mai cunoscute două canarale din Dobrogea sudică sunt Canaraua Fetei de la Băneasa şi Canaraua Fetei de la Dumbrăveni (în funcţie de localităţile în raza cărora le întâlnim). Denumirile acestora ne trimit cu câteva secole în urmă, când invadatorii otomani agresau femeile întâlnite, forţându-le să se ascundă în multitudinea de grote săpate de ape în versanţi sau chiar să se arunce de pe stânci pentru a-şi salva onoarea. Una dintre grote, cea de la Dumbrăveni, a fost utilizată chiar de călugări pustnici ca loc de închinare şi poate chiar locuinţă, de tipul celor din Munţii Buzăului (Ivăneţu). Astăzi, sunt protejate în rezervaţii naturale, iar de „căsuţa” foştilor pustnici se ocupă chiar călugării Mănăstirii Dumbrăveni, care ne pot ghida cu uşurinţă până la obiectiv. Ambele văi de tip canion se prelungesc în Bulgaria, dar trecerea frontierei prin aceste locuri nu este permisă, prin urmare se recomandă atenţie la indicatoarele care semnalizează apropierea de linia de demarcaţie.

05 DSC08016

Cea mai spectaculoasă faleză cu sedimente cretacice poate fi admirată în toată splendoarea pe ţărmul bulgăresc al Mării Negre, în arealul Capului Caliacra, acolo unde sedimentele de fund marin (nisipuri şi cochilii) au ieşit la suprafaţă pe cale tectonică şi s-au cimentat datorită carbonatului de calciu, rezultând gresiile calcaroase.

Podişul Dobrogei Centrale (sau Casimcei – după râul care îl străbate) este încadrat la sud şi nord de faliile Palazu, respectiv Peceneaga-Camena. Aceasta din urmă a împrumutat chiar numele celor două localităţi care îi definesc aliniamentul. Dobrogea centrală este puţin mai „tânără” decât partea sudică, soclul fiind format în Proterozoicul superior, cu roci de vârste cuprinse între 1 miliard şi 570 de milioane de ani. Caracteristica principală este apariţia „la zi” (aflorarea) a rocilor constituente ale soclului (roci metamorfice – şisturi verzi) – ceea ce face ca în Podişul Casimcei să se întâlnească cele mai vechi roci de la suprafaţa teritoriului românesc! Numele acestora este legat de prezenţa cloritului, o grupă de minerale din categoria silicaţilor.

04 DSC07723

şisturi verzi

Sedimentele vechi ce alcătuiesc cuvertura Podişului Casimcei (altele decât loessurile pleistocene), sunt de vârstă jurasică (având între 140 şi 200 de milioane de ani). Acestea se constituie într-o pătură de calcar recifal, depusă pe vremea când Dobrogea funcţiona ca bazin de sedimentare submers (acoperit de apa Mării antice Tetis). Se pot admira mai ales în rezervaţia naturală Gura Dobrogei, care protejează Cheile Dobrogei, Peşterile Liliecilor şi La Adam, precum şi Peştera Casian şi împrejurimile.

06 DSC07657

07 DSC01942

08 DSC07664

09 DSC01954

Calcarele jurasice recifale din Cheile Dobrogei au vârste cuprinde între 141 şi 150 de milioane de ani. Modelarea intensă a agenţilor externi a creat chiar şi sectoare cu relief ruiniform calcaros, unic în Dobrogea. Putem întreprinde o frumoasă expediţie de o zi dacă pornim de dimineaţă de la gara Tîrguşor Dobrogea şi, ajutaţi de o hartă sau de un ghid, vizităm pe rând cheile, Peştera şi Mănăstirea Casian, precum şi celelalte două peşteri din relativa apropiere, Liliecilor şi La Adam, cunoscute pentru coloniile de lilieci aparţinând unor specii mediteraneene.

10 DSC01962

Alte dovezi elocvente ale vieţii submarine dobrogene sunt uluitorii atoli – formaţiuni aproximativ circulare constituite din depunerile de schelete de corali (animale nevertebrate marine) din mările calde. Atolii formau bariera care delimita o lagună, iar la o scară mai mică pot fi observaţi şi în zona Casian – Valea Vistorna, în rezervaţia geologică denumită sugestiv „Bănuţii Dobrogei”. Platoul se întinde chiar din împrejurimile Mănăstirii Casian până în zona Peşterii La Adam.

11 DSC02182

12 DSC02201

Pe rând: faleza de la Hârşova; faleza de la Topalu

Tot calcare jurasice de tip recifal mai întâlnim şi pe malul dobrogean al Dunării, în punctele Hârşova şi Topalu. Canaralele de la Hârşova adăpostesc ruinele castrului roman Carsium şi constituie deliciul peisagistic al oraşului dunărean, iar Reciful Neojurasic Topalu, rezervaţie geologică din raza localităţii omonime, prezintă o succesiune de calcare coraligene cu fosile, spectaculoasă mai ales din punct de vedere ştiinţific. Datorită poziţionării în imediata apropiere a faliei Palazu, în reciful de la Topalu a funcţionat şi o staţie seismică.

Podişul (sau Masivul) Dobrogei de Nord este şi „acoperişul” Dobrogei, cu cei 467 de metri ai unui vârf pe care localnicii îl numesc Ţuţuiatu, iar unii geografi l-au botezat „Vârful Greci”, după satul de la baza lui. Este şi mai „tânăr” decât celelalte două subdiviziuni. La mijlocul Paleozoicului mediu, subunităţile centrală şi sudică erau sudate într-o platformă rigidă, iar în partea de nord-vest se păstrase o depresiune tectonică. Mişcările din orogeneza hercinică, deşi debutaseră pe glob de peste 40 de milioane de ani, afectează Dobrogea nordică abia în perioada Carbonifer, acum circa 320 de milioane de ani – generând Munţii Măcinului. Pe rând, se ridică masivele Greci (320 – 306 milioane ani), Pricopan (acum circa 264 milioane ani) şi Iacobdeal (circa 290 milioane ani). Acestea aveau altitudini mult mai mari, însă procesele tectono-erozive ulterioare le-a adus până la stadiu pe care îl vedem astăzi. Rocile predominante, care au fost şi modelate în relief ruiniform, sunt granitele şi dioritele.

13 DSC07497

14 DSC06664

15 DSC06680

16 DSC07509

Aspecte din Culmea Pricopanului

Acestea au apărut în urma activităţii vulcanice intense din timpul orogenezei hercinice. Granitul este exploatat în prezent în masivul Iacobdeal, un bloc separat faţă de Pricopan şi de Greci. Lucrările de extracţie din cariera Turcoaia au „înţepat” şi pânza freatică, rezultând două lacuri antropice situate la nivele diferite în munte, cel de jos fiind denumit local „La Fântână”. Malurile abrupte completează cu succes peisajul hercinic dobrogean, în care a intervenit decisiv şi omul.

17 DSC06640

18 DSC06648

Lacurile din muntele Iacobdeal

Măcinul nu este singura unitate geologică din Dobrogea nordică. Mezozoicul şi Neozoicul au produs schimbări importante în structurile de la est de Munţii Măcin, după ce aceştia din urmă s-au stabilizat (deci după încheierea ciclului hercinic). Dealurile Niculiţelului s-au format în perioada Triasic (acum 200-230 milioane de ani) prin apariţia unui rift care a generat activitate vulcanică, roca predominantă fiind bazaltul. Alte două unităţi geologice, Tulcea şi Bazinul Babadag, au fost reacoperite de ape în Mezozoic, timp în care s-a sedimentat o nouă cuvertură de calcare. Atât dealul calcaros pe care se află Cetatea Enisala, cât şi spectaculoasa faleză înaltă de la Capul Doloşman, de pe malul Lagunei Razim-Sinoe, au vârste superior-cretacice.

Erele, perioadele, epocile şi etajele geologice s-au succedat, fiecare lăsând câte o amprentă în Dobrogea, iar acum circa 1,8 milioane de ani Pământul a intrat în epoca Pleistocen (perioada Cuaternar), caracterizată de patru glaciaţiuni. Acesteia îi corespunde şi prima epocă din istoria omului, paleoliticul, care a început la nivel global acum circa 1 milion de ani. Descoperirile arheologice din Dobrogea au dovedit faptul că în timpul Paleoliticului superior (între 42.000 şi 8.000 de ani înainte de Hristos) au apărut pe pământul Dobrogei de astăzi şi primii oameni, care îşi confecţionau ingenioase unelte de vânătoare din piatră, lemn şi coarne de ren, îşi construiau locuinţe din oase de mamut, împleteau coşuri şi îşi etalau talentul artistic prin sculpturi, basoreliefuri şi picturi în peşteri, majoritatea reprezentând modelări ale figurilor umane sau animale. „Cultura” arheologică este termenul alocat vestigiilor materiale şi spirituale care ajută la reconstituirea unei comunităţi omeneşti, în special din preistorie şi antichitate. Neoliticul s-a remarcat pe actualul teritoriu românesc al Dobrogei prin culturile Hamangia şi Gumelniţa (mileniile V-II î.Hr.), caracterizate prin dezvoltarea agriculturii, a pescuitului şi a vânătorii, precum şi a creaţiilor artistice (celebrul „Gânditor de la Hamangia”). În epoca bronzului pătrund dinspre valea Niprului triburile culturii Cernavodă, care dizlocă populaţiile gumelniţene ce se retrag ulterior în Muntenia. Tot în epoca bronzului, din masa populaţiilor indo-europene se separă tracii, care se stabilesc în Dobrogea în secolele VIII-VI, în timpul epocii fierului. Aceştia construiesc fortificaţii militare cu şanţuri şi ziduri, arhitectura militară apărând încă din neolitic. În această perioadă se individualizează geţii, popor tracic care ocupă ambele maluri ale cursului inferior al Dunării.

Începând cu secolul VI î.Hr., locuitorii metropolei greceşti Milet (astăzi în regiunea Anatolia, Turcia), care avea deja opt secole de istorie, se extind în bazinul vestic al Mării Negre şi întemeiază cele mai vechi aşezări antic-greceşti de pe teritoriul actual al României, din care astăzi putem admira numai ruinele: Orgame (în latină: Argamum), Histria, Tomis, Callatis, Ibida.

Cetatea Orgame, extinsă ulterior şi rebotezată de romani în limba latină „Argamum”, este poziţionată pe malul Lagunei Razim-Sinoe, la Capul Doloşman, situat la 6 kilometri distanţă faţă de satul româno-lipovenesc Jurilovca. Situl arheologic are aproximativ 100 de hectare şi cuprinde porţiuni ale cetăţii încă necercetate. Faleza înaltă şi abruptă este alcătuită din sedimente cretacice, depuse acum 88-90 de milioane de ani. Este protejată într-o rezervaţie naturală.

19 DSC07555

20 DSC07563

În paralel cu grecii, tot începând cu secolul VI î.Hr., pătrund în regiune sciţii, grupuri de popoare orientale din zona Mării Caspice, denumite astfel de greci, care de altfel au fost şi în postura de a-şi apăra cetăţile din calea invaziilor. Termenul s-a ambiguizat pe parcurs, întreaga regiune a Dobrogei fiind cunoscută mai târziu sub numele de Sciţia Mică (descrisă întâia dată de istoricul Herodot).  Până în anul 46 după Hristos, Dobrogea intră, pe rând, sub stăpânirea perşilor, odrisilor (traci) şi macedonenilor, iar pentru o scurtă perioadă (de 11 ani) intră şi în componenţa Statului Dac al lui Burebista. În tot acest timp, cetăţile greceşti îşi menţin un anumit grad de autonomie, mai ales prin alianţele cu Regatul Pontului (întemeiat de grecii ionieni).

Anul 46 (al erei noastre) reprezintă o cotitură istorică semnificativă a Dobrogei, care trece sub jurisdicţia Imperiului Roman, fiind inclusă în provincia Moesia Inferior (care acoperea spaţiul dintre Dunăre, Marea Neagră şi Munţii Balcani). Romanii construiesc aici o serie de fortificaţii cu rol de apărare – castre (Altenum, Cernavodă, Capidava, Carsium, Sacidava, Ulmetum, Basarabi, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum şi Troesmis), dar şi aşezări civile (Tropaeum Traiani, Axiopolis, Halmyris, Salsovia).

21 DSC06582

Castrul roman Capidava, bastion

Aşezarea romană Tropaeum Traiani (pe teritoriul actual al comunei Adamclisi) s-a dezvoltat în jurul monumentului omonim ridicat de Împăratul Traian între anii 106 şi 109, în memoria victoriei asupra dacilor din anul 102. Construcţia omagială a fost abandonată în Evul Mediu, actualul monument fiind o reproducere executată în anii 1970. Cetatea a ajuns pe parcursul stăpânirii romane la rangul înalt de municipiu şi se remarcă prin arhitectura romană inovativă.

22 DSC07245

23 DSC07248

În anul 395, Imperiul Roman se divide, iar Dobrogea (Sciţia Mică) trece în componenţa Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin. De-a lungul stăpânirii bizantine, Dobrogea a suportat invazii violente ale hunilor, avarilor, pecenegilor, cumanilor, bulgarilor, chiar şi ale proto-românilor (valahilor). Bulgarii, de exemplu, au migrat în Dobrogea dinspre nord, unde hanul Kubrat întemeiase în anul 632 Vechea Bulgarie Mare, un stat care se întindea între Nistru şi Volga, pe actualele teritorii ale Rusiei şi Ucrainei. În secolele VI-VII, migrează spre Peninsula Balcanică, cei care au trecut prin Dobrogea fiind conduşi de hanul Asparuh (erou naţional) – care întemeiază Primul Imperiu Bulgar, anexând şi Dobrogea timp de aproape 300 de ani (679-971). Pe fondul ameninţărilor armatelor ruse, cetăţile Dristra şi Constanţa se supun protecţiei împăratului bizantin şi astfel Imperiul recucereşte regiunea în 971. Reprezentaţi de fraţii vlahi Asan şi Petru, bulgarii s-au răsculat în anul 1185 împotriva Imperiului Bizantin şi au creat un al doilea stat – Ţaratul Vlaho-Bulgar, care se întindea aproximativ de la Munţii Rodopi la Munţii Carpaţi şi Prut, inclusiv în Podişurile Dobrogei şi Moldovei. În vremea Ţaratului, italienii din Republica Genova stabiliseră puternice legături comerciale cu formaţiunile statale din sudul Europei, în special cele din bazinul mărilor Mediterană, Egee şi Neagră. În secolul XIII, Ţaratul Vlaho-Bulgar este devastat de invaziile tătarilor, o mare parte dintre aceştia stabilindu-se permanent în Dobrogea. Pe acest fond, foarte aproape de gurile Dunării, genovezii construiesc împreună cu bizantinii Cetatea medievală Enisala, peste ruinele uneia mai vechi, Herakleia, distrusă de avari şi de slavi în secolul VI. Rolul principal al fortăreţei era supravegherea de la înălţime a drumurilor de uscat şi de apă, iar dealul calcaros cretacic s-a dovedit a fi cel mai bun amplasament. Cetatea s-a menţinut aproape intactă până în ziua de astăzi, deşi a fost abandonată încă din secolul XVII, fiind înlăturată din calea principalelor bătălii care s-au dat în Dobrogea de-a lungul secolelor.

24 DSC07602

25 DSC07581

Începând cu anul 1320, în regiunea istorică Dobrogea, dar şi mai la sud (pe fâşia litorală aferentă Mesembriei – Nessebăr de astăzi) se manifestă intenţii secesioniste atât faţă de Imperiul Bizantin, cât şi faţă de Ţaratul Vlaho-Bulgar. Astfel, între 1347 şi 1391, cu ajutorul genovezilor interesaţi de gurile Dunării, ia naştere Despotatul Dobrogei, numit după primul „despot” autoproclamat, Dobrotici, cu capitala la Cărvuna (Kavarna de azi) şi cetatea domnească la Caliacra. Statul mai este cunoscut şi sub numele de „Principatul de Cărvuna”.

În 1391, Dobrogea este anexată Ţării Româneşti de Mircea cel Bătrân, care duce lupte grele cu proaspăt formatul Imperiu Otoman, aflat în plină expansiune în Europa sudică şi sud-estică. Începând cu anul 1420, timp de peste 450 de ani, Dobrogea se va afla sub cea mai lungă stăpânire unitară din istorie, aceea a Imperiului Otoman, care va lăsa o amprentă adâncă în cultura dobrogeană. Având o mare importanţă strategică atât pentru turcii dominatori, cât şi pentru statul rus, Dobrogea devine teatru de război începând cu secolul XVIII şi totodată într-un declin economic sever. Cele mai important oraşe devin Babadag şi Medgidia, care funcţionează ca pieţe de desfacere pentru produsele ciobănitului extensiv, iar ciobanii români continuă transhumanţa în Dobrogea, o parte dintre ei (mocanii) stabilindu-se definitiv. Alte unităţi administrative (cazale) de pe teritoriul Dobrogei au fost Tulcea, Hârşova, Isaccea, Mangalia, Silistra şi Constanţa.

26 DSC02245

27 DSC08100

28 DSC07607

Pe rând, moscheile: Cernavodă, Măcin, Babadag

Moscheile dobrogene au rămas până astăzi locuri de pelerinaj pentru populaţia de religie musulmană, dar au devenit treptat şi obiective turistice. În anul 1968, în Dobrogea existau 168 de moschei (sau geamii), cea mai veche dintre acestea fiind cea de la Mangalia (construită în 1524). Politica anti-religioasă a regimului comunist a distrus majoritatea lăcaşelor turceşti de cult, astăzi rămânând în picioare puţin peste 50. Cele mai cunoscute sunt la Constanţa, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Babadag, Măcin, Tulcea şi Amzacea.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus din anul 1812, cele două state vecine fac schimburi de populaţii între malurile Dunării: tătarii şi turcii de la nord (Bugeac) vin în Dobrogea, în timp ce comunităţi de bulgari şi de turci creştinaţi (găgăuzi) se mută în Basarabia, generaţiile dăinuind până în ziua de astăzi, în Republica Moldova (Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia). Totuşi, astfel de migraţii ale populaţiei între Imperiul Rus şi regiunea Dobrogei au loc încă din secolul XVIII, când reformele radicale ale ţarului Petru cel Mare determină mase importante de adepţi ai Bisericii de Rit Vechi să se stabilească la periferia Imperiului Otoman. Astfel ajung în Dobrogea lipovenii, care întemeiază mănăstiri şi aşezări în nordul podişului. Astăzi, îi regăsim ca populaţie majoritară în comunele Slava Cercheză, Carcaliu şi Ghindăreşti, şi într-o proporţie semnificativă în comunele Jurilovca şi Sarichioi (precum şi în comunele din Delta Dunării). Situată în inima codrilor Podişului Babadag, Uspenia (mănăstire de călugări) este lăcaş de cult cu rang de catedrală, reprezentând centrul Eparhiei de Slava din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (a Lipovenilor).

29 DSC07546

30 DSC07548

Începând cu secolul XIX, tot în Imperiul Rus se stabilesc colonii de agricultori germani veniţi din Regatul Prusiei şi din Confederaţia Germană, la invitaţia Ţarului Alexandru I al Rusiei. Acestora li se promiseseră libertatea în organizare, libertatea religioasă, precum şi scutiri fiscale sau de serviciul militar, în schimbul muncilor de câmp. Germanii se instalează în special în Basarabia şi în Transnistria. Către mijlocul secolului, autorităţile încalcă promisiunile şi încearcă rusificarea forţată populaţiilor germane, astfel că începând cu anul 1841, aceştia pleacă în Dobrogea şi se stabilesc în localităţi din nordul şi centrul regiunii. Migrarea a avut loc în mai multe valuri, primii colonişti fiind integraţi după legile Imperiului Otoman, dar cu un grad de autonomie administrativă.

În anul 1878, Imperiul Otoman şi Imperiul Rus semnează Tratatul de la San Stefano, în urma căruia Dobrogea este cedată părţii ruse cu titlu de despăgubiri de război, iar ţariştii o cedează mai apoi României, în schimbul extremităţii sudice a Bugeacului (zona Reni – Chilia – Cetatea Albă). Sub Carol I, germanii îşi pierd din autonomie, dar li se crează condiţiile legale de a-şi construi biserici şi şcoli, unele dintre acestea rezistând până astăzi.

31 DSC07631

32 DSC07628

33 DSC07207

34 Malcoci

Pe rând, bisericile: Colilia, Mihail Kogălniceanu, Malcoci (Malcoci – autor: Dan Tanasa – sursa blog)

Germanii dobrogeni au fost chemaţi în Germania nazistă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe fondul confiscării tuturor averilor şi terenurilor de către statul român. Unul dintre satele întemeiate, Culelia, rămâne părăsit şi este distrus, iar biserica luterană ajunge o ruină, fiind ulterior preluată de Biserica Ortodoxă Română, care întemeiază începând cu anul 2006 o mănăstire ortodoxă şi restaurează monumentul istoric. Pe strada Sarmizegetusa din centrul Constanţei se regăseşte localul fostei Şcoli Evanghelice, clădire finalizată în anul 1901 şi restituită în prezent comunităţii germane încă prezentă în România, care a transformat-o în centru cultural.

Alipirea Dobrogei la România s-a petrecut în plină revoluţie industrială, care începuse încă de la mijlocul secolului XIX. Aceasta s-a caracterizat şi prin apariţia şi extinderea reţelei europene de cale ferată, prilej cu care regele Carol I a dispus conectarea Dobrogei cu Muntenia printr-o lucrare care avea să doboare recorduri absolute pentru vremea respectivă – complexul feroviar dintre Feteşti şi Cernavodă, proiectat de inginerul Anghel Saligny. În Imperiul Otoman funcţiona deja, din 1860, calea ferată dintre Cernavodă şi Constanţa. Podurile peste Braţul Borcea şi Dunăre au venit în completarea lucrărilor la linia Bucureşti – Ciulniţa – Feteşti, început imediat după Războil de Independenţă, în 1879. În perioada interbelică, în Dobrogea se dau în folosinţă alte două ramificaţii de cale ferată, între Medgidia şi Negru Vodă, respectiv între Medgidia şi Tulcea, cele două traversând podişul de la sud la nord şi facilitând astăzi accesul feroviar la Rezervaţia Gura Dobrogei şi la Delta Dunării.

35 DSC01988

Viaductul Vistorna, pe calea ferată Medgidia-Tulcea Oraş

Liberalizarea activităţilor culturale şi de divertisment de după ieşirea de sub dominaţia otomană, dar şi renaşterea economică a oraşului-port Constanţa, au condus la apariţia de noi bijuterii arhitecturale în oraş. Între 1910 şi 1913, regele Carol I dispune ridicarea Marii Moschei, în semn de respect faţă de comunitatea de religie musulmană menţinută în regiune. În aceeaşi perioadă se construieşte în stil Art Nouveau noua clădire a cazinoului, care a devenit emblematică pentru Constanţa şi litoralul românesc. În prezent, cazinoul de află în cel de-al treilea program de restaurare, după cele din perioada interbelică şi din 1986.

36 DSC03793

37 DSC03778

Viaţa monahală ortodoxă din Dobrogea datează încă din primul secol al erei noastre, când Sfântul Apostol Andrei ar fi creştinat primii români la Peştera care îi poartă azi numele, descoperită în anul 1943, lângă satul Ion Corvin (Dobrogea de Sud). Mănăstirile s-au înmulţit mai ales în secolul XX, după unirea cu Vechiul Regat. Tot într-o peşteră locuia şi Sfântul Ioan Casian, de la care şi-a luat numele atât dealul (care cuprinde Cheile Dobrogei şi Bănuţii Dobrogei), cât şi Mănăstirea Casian, ridicată începând cu anul 2001, cu o biserică din piatră albă a cărei arhitectură deosebită ne aminteşte că suntem în patria calcarului şi a meşterilor iscusiţi în dăltuirea lui, Dobrogea. Peştera, accesibilă astăzi şi omului de rând, o vom afla la capătul unui traseu de 10 minute care pleacă din spatele bisericii şi coboară abrupt versantul Dealului Casienilor.

38 DSC07681

Renaşterea economică a Dobrogei a avut loc în perioada contemporană şi sub aspectul industriei. Şantierul Naval Constanţa, Combinatul Petromidia şi Centrala Nucleară de la Cernavodă sunt doar câţiva dintre giganţii industriei româneşti cantonaţi în regiune. Începând cu anul 2010, în Dobrogea se valorifică inepuizabila energie a vântului. Nu mai puţin de 240 de turbine eoliene sunt conectate la sistemul naţional de distribuţie, putând alimenta aproximativ un milion de gospodării într-un an. Acestea fac parte din Parcul Eolian Fântânele-Cogealac, care prin capacitatea totală şi prin numărul de turbine este cel mai mare de tip continental din Europa.

39 DSC01973

Atoli şi turbine eoliene, zona Casian

Conform Recensământului Populaţiei din anul 2011, în Dobrogea zilelor noastre convieţuiesc în pace, alături de români, aparţinătorii a nu mai puţin de şase etnii: turci, tătari, lipoveni, rromi, greci şi ucraineni, la care se adaugă cifre mai modeste ale altor 14 etnii. Mai mult de jumătate dintre aceştia sunt practicanţi ai Islamului. Minorităţile din Dobrogea (inclusiv Delta Dunării) alcătuiesc aproximativ 16% din populaţia stabilă, în timp ce în graficul alăturat putem observa ponderea celor mai bine reprezentate etnii minoritare.

40 minoritati

Grecii, care au populat coastele dobrogene începând cu secolul VI î.Hr, se află astăzi în Dobrogea într-un număr de numai 1447 de persoane. Turcii sunt în număr de 22.500, tătarii – aproape 20.000, lipovenii – aproape 14.000. Populaţia germană, care a contribuit la dezvoltarea economică a regiunii timp de 100 de ani, mai numără astăzi 166 de persoane.