Plimbări printre ruinele Bucureştilor

1. Tunelul de metrou abandonat de la Lujerului. Vechile „drumuri de fier” ale capitalei

În inima zonei industriale a cartierului Militari (Lujerului), între mall-ul Plaza şi hypermarketul Cora, se ascunde bine de ochii trecătorului de rând o frântură din istoria contemporană a Bucureştilor. Un tunel de cale ferată, utilizat odinioară de Metrorex şi lăsat în paragină astăzi, subtraversează Bulevardul Iuliu Maniu adiacent cu Pasajul Lujerului. Pe vremea în care era funcţional, tunelul racorda fosta gară Bucureşti-Cotroceni la zona industrială Semănătoarea.

Regimul comunist a inaugurat în anul 1979 întâia magistrală de metrou bucureştean, între staţiile Semănătoarea şi Timpuri Noi, via Piaţa Unirii. Astfel, au fost conectate cu centrul civic două mari platforme industriale de la marginea capitalei. Trenurile de metrou au fost asamblate la Arad şi introduse în reţeaua subterană prin Depoul Ciurel (Semănătoarea). Accesul – de suprafaţă – în acest depou se făcea dinspre gara Cotroceni, care mai era accesibilă numai dinspre linia de centură. Legătura feroviară cu Grozăveşti-Cotroceni şi Gara de Nord fusese desfiinţată chiar în timpul lucrărilor de la metrou, cu demontarea podului feroviar de peste râul Dâmboviţa, din dreptul uzinei electrice. Astfel, metroul intra spre gara Bucureşti-Cotroceni în punctul de ramificaţie Ciorogârla (actuala staţie Bucureşti Vest) de pe linia de centură şi mergea spre est cale de 6 kilometri, până la gara Bucureşti-Cotroceni, unde rebrusa pentru a intra spre Semănătoarea. Traversarea Bulevardului Iuliu Maniu se făcea atunci pe la suprafaţă – chiar pe terenul pe care astăzi se află Liceul Tudor Vladimirescu şi Parcul Arinii Dornei, alungit între blocurile socialiste. Acesta din urmă respectă întocmai direcţia iniţială a pachetului de cale ferată şi reprezintă o amenajare utilă a terenului rămas liber după desfiinţarea liniei.

Tunelul de metrou a fost dat în folosinţă în anul 1987, o dată cu inaugurarea pasajului rutier, cele două artere subterane fiind proiectate pentru fluidizarea traficului rutier pe Bulevardul Păcii (actual Iuliu Maniu). Dar tot în anul 1987 s-a ajuns cu magistrala 2 de metrou până la staţia terminus IMGB – actuală Berceni, racordată de asemenea la linia de centură de suprafaţă. Noul tunel de sub Bulevardul Păcii a fost trecut „în rezervă”, la numai câteva luni de la inaugurarea lui, pentru că trenurile de metrou pătrundeau în subteran prin cel mai nou acces construit, cel de la Şoseaua Berceni.

Accesul în tunelul părăsit se poate face atât din Strada Lujerului, mai precis din dreptul trecerii la nivel cu calea ferată Cotroceni – Bucureşti Vest (dinspre sud), cât şi din celălalt capăt al tunelului (cel nordic), situat pe strada Fabricii, vizavi de Şcoala Gimnazială 117. Pentru prima variantă, din strada Lujerului trebuie să urmăm calea ferată spre est (direcţia AFI Palace) circa 300 de metri, până când observăm pe partea stângă zidurile de sprijin care mărginesc intrarea în subteran. Atenţie, ramificaţia se află înainte de gara Cotroceni, deci dacă ratăm intrarea în tunel şi zărim vechea clădire a gării, este semn că trebuie să ne întoarcem. Pe marginea parapeţilor au fost improvizate colibe de către populaţia fără adăpost a oraşului, motiv pentru care intrarea în tunel este uneori insalubră. Tunelul descrie o curbă accentuată spre nord şi „răspunde” între blocurile cartierului Militari, pe strada Fabricii, aproape de depoul Metrorex Semănătoarea. La gura nordică a tunelului s-a deschis un şantier care a blocat parţial accesul la stradă, dar cu puţină atenţie se poate escalada parapetul care în punctul respectiv nu are mai mult de un metru şi jumătate înălţime. Întregul pasaj are o distanţă de 800 de metri şi comunică printr-un şir scurt de coloane cu Pasajul rutier Lujerului. Ieşirea din tunel poate fi „traversată” pe o pasarelă pietonală care scurtează legătura dintre Şoseaua Virtuţii şi Strada Fabricii, constituind şi un punct de observaţie util.

Tot la gura nordică a tunelului reapare şi calea ferată propriu-zisă (pentru că şinele din interior au fost demontate), care continuă spre nord-vest, trecând pe lângă o bază sportivă a Metrorex. După câteva sute de metri, aceasta intră în depoul Semănătoarea printr-o gură de acces amplasată în spatele releului STS de la Crângaşi (accesul se face prin spatele unor benzinării, pe aleea ce deserveşte clădirea STS). Parapeţii acesteia au fost deja „botezaţi” de către pasionaţii de graffiti.

Calea ferată industrială Bucureşti Vest (centură) – Cotroceni este de fapt o ramificaţie din primul drum de fier din România! Venind dinspre Giurgiu, acesta a fost inaugurat în anul 1869 pe sectorul Giurgiu – Progresu – Filaret şi în 1872 pe sectorul Filaret – Cotroceni – Gara de Nord. Practic, faima Gării Filaret a ţinut doar 3 ani, până când s-a realizat racordul cu principala poartă feroviară a oraşului, Gara de Nord. Prima gară din Bucureşti a rămas un „ciot” de pe ruta Giurgiu – Gara de Nord, majoritatea trenurilor ocolind această staţie din cauza necesităţii de a rebrusa. Macazul era poziţionat la aproximativ 900 de metri sud de Filaret, iar noile staţii din prelungirea liniei se numeau Rahova, Dealul Spirei, Panduri, Cotroceni şi Regie. Se racorda la sectorul de cale ferată Chitila – Bucureşti Nord în dreptul Podului Grant.

Astăzi, terasamentul căii ferate dintre Bucureşti Progresu şi ramificaţia Filaret (4,8 kilometri) este abandonat. De o parte şi de alta au luat naştere străzi fără importanţă în cuprinsul oraşului (Şinei, Brăniştari, Cladova, Înclinată), prin sertarele Primăriei aflându-se un proiect de reabilitare a spaţiului prin construcţia unei şosele de trafic greu, în prelungirea celei actuale – Şoseaua Progresului. Tot aceeaşi soartă a avut-o şi străpungerea dintre Răzoare şi gara Basarab, calea ferată fiind demontată şi înlocuită cu asfaltul de pe actualele artere Bulevardul Geniului, Şoseaua Grozăveşti şi Şoseaua Orhideelor. Clădirea Gării Regale Cotroceni se păstrează şi astăzi într-o stare foarte bună, fiind transformată în poartă de intrare la Palatul Cotroceni.

O altă cale ferată desfiinţată etapizat în urma dezvoltării oraşului este Bucureşti Nord – Băneasa – Herăstrău – Bucureşti Obor (Gara de Est) – Vergului – Titan Sud (23 August). Aceasta a fost înlocuită în anii ’80 de noua variantă a traseului spre Constanţa, cea de astăzi, care de la Gara Băneasa iese direct înspre Pantelimon şi Brăneşti. Toponimele actuale ale unor străzi ne amintesc de „magistrala pierdută” care odinioară se afla la marginea oraşului, „înghiţită” de dezvoltarea din ultimii 30 de ani: Strada Gara Herăstrău, Intrarea Vagonului, Strada Macazului, Bulevardul Gării Obor.

Aliniamentul fostului traseu de cale ferată este definit în linii mari de străzile Aviator Şerbănescu, Barbu Văcărescu, Cerna, Luigi Galvani, Vagonului, Şoltuzului, Reînvierii, Turmelor, Şoseaua Electronicii + Bulevardul Gării Obor, apoi Ştefan Velicu, Hobiţa, Aleea Ilia, Herţa, Aleea Socului, Macazului, Şoseaua Vergului, Bulevardul Basarabia. O parte dintre vechile cantoane CFR care deserveau barierele şi macazele pot fi admirate şi astăzi, cel mai bine întreţinut fiind cel de la intersecţia Lizeanu – Reînverii – Maica Domnului, acolo unde opreşte acum… tramvaiul. Gara Obor este una dintre cele două staţii menţinute în circulaţie, fiind punctul terminus a unui „ciot” care se desprinde din linia Bucureşti Nord – Constanţa în dreptul complexului Dragonul Roşu. Aici îşi au capătul trenurile Regio (personale) care fac legătura între estul capitalei şi oraşele Feteşti, Constanţa, Slobozia şi Călăraşi. A doua gară funcţională în prezent este Titan Sud, de unde trenurile unei companii private de transport feroviar pleacă spre Olteniţa.

2. Moara lui Assan

În anul 1853, în plină epocă a industrializării pe plan mondial, doi negustori asociaţi, pe nume Gheorghe Assan şi Ioan Martinovici, finalizau construcţia primei mori cu aburi din România, amplasată strategic în apropierea „Târgului de afară” sau Piaţa Obor, la ieşirea din Bucureşti către Galaţi, Iaşi şi Suceava. Utilajele necesare funcţionării au fost aduse pe Dunăre de la Viena şi transportate apoi pe calea ferată de la Giurgiu, întregul traseu al fabulosului motor cu aburi, inovaţie a vremii, durând nu mai puţin de 8 săptămâni. Silozul de grâne de 41 de metri înălţime a fost adăugat platformei industriale în anul 1903, fiind una dintre cele mai înalte clădiri din Bucureşti, împreună cu Foişorul de Foc (de 42 de metri). La Moara lui Assan, denumire atribuită popular complexului „Fabricele Assan”, se măcinau cereale, se fabricau uleiuri vegetale, lacuri, săpunuri şi chit.

01-DSC03749

Moara lui Assan nu a scăpat de naţionalizarea de la începutul perioadei comuniste, patronul şi singurul acţionar de la acea vreme, Basil Assan, fiind asasinat. Tehnologia Morii lui Assan a fost apoi depăşită de alte unităţi industriale din Bucureşti, comuniştii refuzând să ofere continuitate tradiţiei industriale de peste un secol a platformei de lângă Obor. Moara lui Assan a fost parţial abandonată, iar clădirile anexe au început să fie utilizate în alte scopuri. O parte dintre utilajele folosite au fost aduse la Muzeul Tehnic de lângă Parcul Carol, unde pot fi admirate şi astăzi.

02-DSC03755

Perioada colectivizării s-a încheiat în anul 1989, iar Moara lui Assan a revenit pe mâna unor proprietari individuali, fără legătură cu familia Assan, dar a continuat să fie abandonată. Destinul clasic al fostelor platforme industriale bucureştene a fost, din 1990 până în prezent, distrugerea totală a acestora şi transformarea lor în ansambluri rezidenţiale, mall-uri, spaţii pentru birouri şi altele. Clasarea silozului de 41 de metri şi a altor câteva clădiri din jurul acestuia  ca monumente istorice de importanţă naţională (clasa A) a împiedicat pe cale legală demolarea corpurilor, dar starea de ruină şi abandon a acestora a fost menţinută. Din 1990 până în prezent, de la Moara lui Assan au fost furate elemente decorative (inclusiv plăcile de identificare), utilaje din fier vechi de aproape un secol, materiale de construcţii din structura de rezistenţă (inclusiv acoperişurile), căile ferate care legau fabrica de linia Basarab-Obor, precum şi vagoane întregi de cărămidă. Moara lui Assan a luat foc de două ori din motive necunoscute, în anul 2008 arzând corpul sudic, apoi în 2012 chiar silozul central. Incendiul din 7 iunie 2012 a izbucnit în partea superioară a silozului mare, la peste 35 de metri înălţime, într-o zonă complet inaccesibilă chiar şi pentru oamenii străzii care se mai adăposteau între ruine… A fost stins după mai multe ore cu ajutorul elicopterelor din care se aruncau saci de apă şi a unor autospeciale de pompieri echipate pentru intervenţii la înălţimi mari.

DSC00228

DSC03734

Complexul Morii lui Assan poate fi admirat de pe terasele blocurilor de locuinţe dinspre latura sudică a acestuia, numai după o solicitare adresată administratorilor de bloc şi în condiţiile impuse de aceştia.

3. Amfiteatrul părăsit de lângă Orăşelul Copiilor

Într-un Bucureşti bomardat cu „tunuri imobiliare” şi proiecte agresive de edificare, spaţiile verzi şi de recreere pierd din ce în ce mai mult teren, atât la figurat, cât şi la propriu. Iar dacă pe teren nu construieşte nimic, proprietarul îl lasă de izbelişte, până când apare un investitor care este dispus să-i ofere suma cerută. De obicei, asta nu se întâmplă prea curând – sau niciodată – astfel încât nimeni nu se poate bucura de utilitatea lor, nici măcar bucureştenii. Terenuri cu suprafeţe vaste care odată erau parcuri, spaţii culturale sau de agrement, zac astăzi în paragină, uitate de timp.

03 DSC04636

Ne aflăm în imediata apropiere a celor trei parcuri „sudate” care alcătuiesc cea mai întinsă zonă verde din sudul oraşului: Parcul Tineretului, Orăşelul Copiilor şi Parcul Lumea Copiilor. Exact la limita dintre ele, pe o platformă mai înaltă, „tronează” Sala Polivalentă, care împreună cu Ştrandul Pionierilor (Copiilor/Văcăreşti) şi un teatru de vară, completau armonios peisajul noului oraş, ce avea să se dezvolte la sud cu noi cartiere de tip „dormitor”: Pionierilor şi Berceni. Amenajarea din anul 2011 a Parcului Lumea Copiilor şi conectarea acestuia cu Orăşelul Copiilor au condus la desfiinţarea Străzii Secerei, care se aciua pe la baza versantului abrupt dintre Dâmboviţa şi Mărţişor, şi care astăzi se află pe o proprietate privată… Strada trecea chiar prin faţa scenei teatrului de vară şi totodată traversa latura sudică a ştrandului.

amfiteatru

05 DSC01364

Layout1

Amfiteatrul părăsit se află la capătul nordic al străzilor Cărăruia, Jirului, Dâmbului şi Urcuşului, mici artere ale cartierului de case Mărţişor. Astăzi, face parte dintr-o proprietate privată, împreună cu terenul aflat la vest de acesta (conform schiţei), în suprafaţă de aproximativ 3 hectare. Prin anul 2009 încă mai existau stâlpii de iluminare, dispăruţi ulterior. Teatrul de vară a fost amenajat pe versantul natural al oraşului, ca şi în cazul Amfiteatrului Eminescu, sau Arenelor Romane. Tribuna este alcătuită din 4 segmente despărţite de scări de acces, iar scena este de formă octogonală. Spaţiul verde din spatele tribunei a fost parţial ocupat de o construcţie (şi o grădină de legume), împrejmuite în aşa fel încât dacă vrei să treci dintr-o parte în alta, trebuie să cobori o treaptă în interiorul amfiteatrului. Din cauza abandonului, locul a devenit insalubru, aici aruncându-se adeseori deşeuri provenite din construcţii. Verile trecute, tinerii care jucau mingea erau singurii „artişti” de pe scenă. Din păcate, nici măcar ei nu se mai pot recreea în deplină siguranţă… De la marginea superioară a amfiteatrului de 3000 de locuri se deschide o panoramă impresionantă asupra oraşului, dominată de noile blocuri-turn ale cartierului Asmita Gardens.

4. Capela ascunsă din Pădurea Băneasa. Mauriciu Blank

Pădurea Băneasa este pentru bucureşteni cea mai întinsă zonă verde şi cea mai apropiată faţă de oraş. Aceasta se desfăşoară latitudinal între străzile Jandarmeriei – Privighetorilor şi Şoseaua de Centură, continuându-se spre est cu Pădurea Tunari, de care nu o desparte decât strada Vadu Moldovei, ce face legătura între Aleea Privighetorilor, Grădina Zoologică şi un complex rezidenţial.

002

Bine pitit în Pădurea Băneasa, întâlnim Cavoul Mauriciu Blank, monument de arhitectură construit în anul 1927 (arhitect Duiliu Marcu), în interiorul căruia se află mormintele familiei marelui bancher al perioadei interbelice. Mauriciu Blank, împreună cu Jacob Marmorosch, a pus bazele Băncii Marmorosch-Blank, cu sediul în Palatul omonim de pe Strada Doamnei din Bucureşti (1923 – arhitect Petre Antonescu).

Arhitectul, academicianul Duiliu Marcu, proiectant al unor clădiri ca Academia Militară din Bucureşti, Palatul Victoria sau Politehnica din Timişoara, a construit capela într-o manieră simplă, fără ornamente, punând în evidenţă valoarea plastică deosebită a materialelor de construcţie. Clădirea  adăposteşte 5 locuri de morminte încastrate la parter şi alte 5 sarcofage din piatră, aşezate deasupra mormintelor. Astăzi, în interior, există 3 astfel de sarcofage, dintre care cel din mijloc (al soţiei Bettina Blank) este cel mai deteriorat, piatra funerară fiind aproape distrusă.

001

003

005

Contraforturile, în număr de 12, susţin cupola sferică din piatră. Din volumul monografic de arhitectură apărut la Editura Tehnică în anul 1960, dedicat lucrărilor academicianului Duiliu Marcu şi îngrijit de Adrian Oprea, aflăm că pereţii interiori au fost realizaţi din gresie calcaroasă extrasă de la cariera Başchioi (Nalbant, jud. Tulcea), iar podeaua din plăci de marmură. Faţadele au fost executate din cărămidă aparentă, aleasă special pentru monument. Cele 12 medalioane circulare pentru exteriorul capelei nu au mai fost montate, astfel că lăcaşele special concepute pentru acestea au rămas goale. Inscripţia de pe panoul de identificare de deasupra uşii a fost înlăturată cel mai probabil în perioada comunismului, pentru a şterge memoria familiei Blank. Uşa a fost executată din fier forjat, amintind de arhitectura românească veche.

Cavoul Mauriciu Blank se află în vecinătatea Aleii Padina din Sectorul 1, o arteră care face o legătură secundară între Şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi Aleea Privighetorilor, prin nordul şi estul Academiei de Poliţie (este o stradă în formă de „L”). Aşadar, putem ajunge din două direcţii la monument. Accesul se face pe o potecă de numai 30 de metri ce porneşte din Aleea Padina exact în dreptul celei mai „avansate” clădiri către stradă din incinta Academiei de Poliţie, în lungime de aproximativ 20 de metri şi cu un etaj. Cei atenţi pot observa construcţia şi din stradă, în special iarna, când lipsesc frunzele copacilor.

5. Parcul Sticlăriei 

Fostul Parc al Sticlăriei (Sticlărie/Sticlarilor) este un caz deja clasic în peisajul Bucureştilor, în care un teren aproape imposibil de utilizat în scopuri imobiliare este transformat în spaţiu verde. Conform povestirilor localnicilor mai bătrâni din cartierul vecin Pantelimon, Parcul Sticlarilor a fost amenajat în interiorul fostei exploatări de nisip (siliciu) care a aprovizionat în trecut fabrica de sticlă din imediata vecinătate, Stiteh. Exploatarea a fost declarată închisă atunci când săpăturile (de aproximativ 10 metri adâncime) au ajuns la pânza freatică. Aducerea la zi a stratului acvifer s-a concretizat mai apoi în micul lac din partea centrală a parcului, care înconjoară şi o mică insulă, alimentat practic din izvoare naturale.

DSC01627a

Dacă la nivelul anului 2008, podul de acces pe insulă era dotat cu frumoasele balustrade roşii, astăzi accesul se prezintă anost şi chiar periculos. Tot pe calea fierului vechi au mers cel mai probabil şi cele câteva băncuţe din poiana aflată în vestul parcului. Singurul contact al Parcului Sticlarilor cu restul domeniului public – latura estică de la Strada Ion Şahighian – este definit de un gard simplu din grilaj metalic.

DSC01628

DSC01628a

F-sticlarie

Împrejurimile Parcului Sticlarilor se constituie în cea mai mare parte din spaţii industriale (între care unul abandonat – chiar fabrica de sticlă), în timp ce pe partea nord-estică avem Spitalul Malaxa, ai cărui pacienţi obişnuiau odată să se recreeze în această oază intimă de verdeaţă. Parcul Sticlarilor a fost total ocolit de campania de reabilitare din ultimii ani a spaţiilor verzi din Sectorul 2 al capitalei, semn că acesta ar putea face parte dintr-o proprietate privată.

6. Tunelul Golescu-Grant

La marginea complexului studenţesc Belvedere, la câţiva metri de căminul A7 şi de stadionul Sportul Studenţesc, se află singurul tunel din perimetrul Bucureştilor care a fost clasificat drept monument istoric. Acesta se conecta odată la pivniţele conacului Golescu-Grant (astăzi centru de plasament), reprezentând o ieşire de urgenţă dintr-un tunel de refugiu – construcţie aflată „la modă” în cazul marilor reşedinţe boiereşti.

DSC03432

Gura de acces a tunelului se află undeva în partea superioară a taluzului consolidat cu beton de lângă căminul A7, cu o diferenţă de nivel de 2 metri, rezultat în urma construcţiei acestuia. În mod inexplicabil, delimitarea cadastrală a centrului de plasament din Sectorul 6 (care deţine şi conacul) a exclus gura tunelului, care a ajuns astfel în incinta noului campus universitar. Portalul este aproape complet colmatat cu pământ, astfel că intrarea se poate face numai pe spate sau pe burtă. Se pătrunde într-o „sală” rotundă cu diametru mic (puţin peste 1 metru), de unde suntem nevoiţi să continuăm în mersul piticului pe un traseu sinuos. Din cei aproximativ 40 de metri (distanţa calculată la suprafaţă) ai tunelului, mai pot fi parcurşi astăzi maxim 15, din cauza colmatării cu pământ şi deşeuri.

DSC00179

DSC03429

Ne aflăm în cartierul Regie-Belvedere, el însuşi un potenţial obiectiv pentru o escapadă prin oraş, constituit din două parcelări de case amenajate în preajma anului 1914, pentru angajaţii CFR şi ai Manufacturii de Tutun. Toponimul Regie provine de la Regia Monopolurilor Statului, autoritate ce dispunea de aceste cartiere muncitoreşti. Campusul universitar (construit între 1961 si 2007) a împrumutat toponimul Belvedere chiar de la parcelarea destinată muncitorilor de la Manufactura de Tutun, definită de străzile Chibzuinţei, Pavel Zăgănescu, Regiei, Cristian Pascal, Vasile Burlă, Ing. Nicolae Teodorescu, Scăeni, Cărvunarilor, Locotenent Zalic. La rândul ei, parcelarea a împrumutat acest toponim de la Palatul Belvedere, care nu este altul decât conacul Golescu-Grant. Dincolo de strada Cristian Pascal, la est de actualele cămine, putem vizita parcelarea CFR-Grant, cu străzile Ţibles, Adrian Fulga, Radna şi Boişoara, constituită din vilele destinate angajaţilor CFR şi familiilor acestora.

DSC08471

Începând cu anul 1929, locuitorii cartierului Regie-Belvedere-CFR au pus mână de la mână şi au ridicat actuala biserică a parohiei Belvedere, aflată la intersecţia dintre străzile Locotenent Zalic şi Cărvunarilor. Proiectată de arhitectul Ioan Traianescu, biserica este considerată o copie de dimensiuni mai mici a Catedralei Mitropolitane din Timişoara.

10 thoughts on “Plimbări printre ruinele Bucureştilor

  1. Fain articol si blog! Stau in Bucuresti de cand m-am nascut si totusi nu il cunosc mai deloc. E interesant sa afli aspectele vechi ale unui oras. Poate ca ar fi fost interesant chiar sa ma apuc sa umblu pe strazi si sa imi bag nasu’ prin locurile vechi, dar n-am cu cine si cu ce, din pacate. :) Oricum, presupun ca au facut altii treaba asta deja, iar daca nu, ar fi bine sa o faca si sa publice pe internet, asa cum e cazul articolului de fata, sa se alcatuiasca un fel de revista online cu si despre locurile vechi din Bucuresti (daca nu exista deja).
    Sper sa traiasca mult si bine blogul asta.
    Toate cele bune!

  2. Multumesc mult!
    Habar nu aveam de tunelul acesta.
    De caile ferate abandonate ale orasului stiu, de exemplu prin 1986 cand mergeam la servici, trebuia sa asteptam la bariera spre gara Herastrau (linga fost ICL Pipera). Asta este relativ recent, dar am si amintiri mai vechi -cand ma ducea bunica la Gara Filaret, sa steptam pe tata ce era plecat la munca pe santierele Patriei! ori, vad ca la Filaret din 1960 nu mai ajung trenurile …
    Si la Politehica era o cale ferata, desi nu am vazut-o niciodata folosita. la fel, pe tei, linga Parcul Circului, mult timp mai era vizibila sina ce traversa strada.

  3. Articolul tău este absolut genial! Am fost student în București, am trăit acolo patru ani de zile și am fost în permanență convins că rămășițele de cale ferată – pe care le vedeam prin zona Progresului sau pe care le văzusem cândva, înainte să se înființeze Carrefour Orhideea – erau foste linii industriale construite pe vremea lui Ceaușescu. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că, de fapt, au făcut parte din primele magistrale de cale ferată ale României. Ca să nu mai zic că am lucrat o vreme în zona Pieței Delfinului (Pantelimon), fără să am idee că traversam imaginar, zi de zi, linia București Nord – Obor.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s