Nordul Olteniei, sau spaţiul carpatic oltenesc dintre Olt şi Dunăre

Spaţiul istorico-geografic al Olteniei ocupă simetric, de la nord la sud, cele trei forme majore de relief: o treime câmpie, o treime dealuri şi o treime munte. Judeţele olteneşti Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi, dezvoltate în jurul polilor turistici şi economici Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu şi Drobeta Turnu Severin, acoperă partea montan-deluroasă a Olteniei şi, pe bună dreptate, sunt ceva mai generoase în forme de relief natural decât unităţile administrative dinspre Dunăre. La limita nordică a Subcarpaţilor, respectiv cea sudică a Carpaţilor Meridionali, frământările tectonice din timpul orogenezei alpine au scos la suprafaţă roci magmatice foarte vechi, prealpine, precum şi roci sedimentare organogene din mezozoic (calcare), depuse pe fundul fostei mări Paratethys, care au format bare calcaroase ce au fost mai târziu erodate de cursurile de apă, rezultând spectaculosul relief carstic de azi. Mai spre vest, acolo unde Carpaţii şi Dunărea ajung să îşi dea mâna (mai mult sau mai puţin prietenos), diversitatea reliefului ajunge la cotele maxime.

Defileul Oltului

O dată cu apariţia civilizaţiei, carstul ţinutului nord-oltenesc a servit şi ca adăpost pentru viaţa monahală, reprezentând o vatră de civilizaţie latină şi ortodoxă în acelaşi timp, mai pe scurt românească!

DSC05816

Pesemne că niciun excursionist român nu a ratat o incursiune în faimosul Defileul al Oltului de la Cozia, acolo unde Mircea cel Bătrân a ctitorit în 1388 una dintre cele mai cunoscute şi mai longevive mănăstiri din spaţiul românesc. Trei secole mai târziu, o parte dintre călugării de la Cozia, dorind să trăiască într-o şi mai mare sihăstrie, avansează spre poalele Masivului Cozia (împreună cu cei de la Schitul Ostrov, din Călimăneşti) şi întemeiază aşezămintele Turnu şi Stânişoara, acestea fiind şi astăzi amplasate pe cel mai circulat traseu turistic pedestru din masiv, cel care urcă la Cabana şi Vârful Cozia (1676 de metri). Defileul Oltului este poate cel mai „asediat” obiectiv turistic al nordului Olteniei, la circulaţia turistică adăugându-se şi poziţia comercială a acestuia, pe drumul transcarpatic care leagă Vâlcea de Sibiul transilvan. Însă nordul Olteniei mai are multe surprize, care se dezvăluie de obicei numai drumeţului curios sau, mai bine zis, călătorului căruia îi stă bine cu drumul!

Trovanţii

În perimetrul comunei Costeşti, la nici 100 de metri de la drumul naţional dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu, avem parte de o demonstraţie a „colaborării” dintre apă şi rocile sedimentare depuse succesiv în perioadele geologice. Muzeul Trovanţilor, aşa cum a fost supranumită platforma, este alcătuit din acumulări de nisip cimentat printr-un liant carbonatic transportat prin apa care se infiltrează, mai pe scurt gresii. Gresiile din zona Costeşti s-au format prin acoperirea şi apoi tasarea cu sedimente proaspete a unor depuneri de nisip ce datează din Miocenul superior, atunci când pe suprafaţa respectivă funcţiona un bazin de sedimentare, sau o deltă. Formele diferite se datorează secreţiei neuniforme a cimentului carbonatic ce uneşte particulele de nisip. Trovanţii din judeţul Vâlcea sunt fără îndoială cei mai cunoscuţi, poate şi datorită poziţiei lor faţă de un drum circulat, însă în România mai sunt şi alte suprafeţe cu astfel de formaţiuni geologice, majoritatea în judeţele Buzău, Cluj şi Bacău, în special în unităţile de podiş şi subcarpatice, acoperite cu o cuvertură sedimentară formată din argile, marne şi gresii.

Masivul Buila-Vânturariţa: chei, peşteri, mănăstiri

Satul Costeşti reprezintă un alt punct de plecare înspre patria calcaroasă a Vâlcii, fiind poarta de intrare în Masivul Buila-Vânturariţa, la poalele căruia s-au cuibărit sihaştrii în Evul Mediu şi au întemeiat numeroase aşezăminte monahale.

Situată pe valea Bistriţei (unul dintre numeroasele cursuri româneşti de apă cu această denumire), Mănăstirea Bistriţa este o ctitorie a boierilor Craioveşti din secolele XV-XVI şi a reprezentat, ca şi Cozia, un punct de plecare a sihaştrilor înspre versanţii abrupţi calcaroşi ai Builei, care au întemeiat aşezămintele Arnota, Păpuşa, 44 de Izvoare, precum şi o biserică în Peştera Liliecilor din vecinătate. În acelaşi timp, alţi ctitori vâlceni au ridicat schiturile Iezer, Pătrunsa şi Pahomie, situate deasemenea în cuprinsul muntelui Buila.

În versantul stâng al Cheilor abrupte ale Bistriţei, aproape de Mănăstirea omonimă, întâlnim două peşteri accesibile turiştilor. Peştera Liliecilor aparţine reprezintă lăcaş de cult, cu altar în care se ţin slujbe, dar şi cu o bisericuţă construită la fereastra dinspre vale. Accesul – pe o potecă dificilă, dar spectaculoasă, se face numai cu grup organizat şi pe timp uscat. De la gura peşterii de deschide o privelişte impresionantă spre Cheile Bistriţei, diferenţa de nivel fiind de aproximativ 150 de metri.

Cheile Bistriţei vâlcene sunt printre cele mai înguste din România! Versanţii se apropie la mai puţin de un metru unul faţă de celălalt, însă la baza lor a putut fi amenajat un drum auto, pe care o dată cu declararea recentă a parcului naţional Buila-Vânturariţa fost restricţionată circulaţia auto. A doua peşteră accesibilă – Peştera Urşilor – se află spre capătul nordic al cheilor şi este accesibilă pe o scară de lemn.

Schitul 44 de Izvoare se află pe Valea Costeşti, paralelă cu cea a Bistriţei, unde putem ajunge uşor de la Mănăstirea Bistriţa, dacă urcăm şi depăşim culmea Arnota, un munte „izolat” faţă de creasta principală a Builei, datorită despicăturii adânci a Cheilor Pietrenilor (formate pe Valea Costeşti). Din Muntele Arnota se extrage calcar, care se transportă o bandă rulantă până în aval de Bistriţa, de unde materialul este preluat de trenuri pe ecartament îngust. Deasupra imensei cariere, la capătul unui drum în serpentine de 5 kilometri ce pleacă de la Mănăstirea Bistriţa, ajungem la Mănăstirea Arnota, remarcabilă prin izolarea faţă de localităţile înconjurătoare şi prin panorama extraordinară pe care o oferă traseul de acces către împrejurimi.

Horezu – Hurezi

Centrul istoric al oraşului Horezu, marcat de străzile pietonale Unirii şi Lipscani, aminteşte de atmosfera târgurilor de altădată, în care oierii vindeau lână şi brânză, iar olarii expuneau produsele din ceramică. Zona Horezu este recunoscută pe plan mondial pentru ceramica locală („de Horezu”), aici desfăşurându-şi activitatea unii dintre cei mai iscusiţi meşteşugari ai obiectelor obţinute prin arderea şi modelarea argilelor, care au păstrat atelierele în funcţiune pentru curiozitatea turiştilor şi pentru vânzarea de obiecte decorative.

La capătul nordic al satului Romanii de Jos (cartier al oraşului Horezu), întâlnim cel mai reprezentativ ansamblu monahal brâncovenesc, aflat în Patrimoniul Mondial Unesco: Mănăstirea Hurezi. Este alcătuit din patru biserici, cea mai mare fiind ctitorită chiar de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu la 1693, biserica bolniţei – a Doamnei Maria (soţia domnitorului, 1696), Schitul Sfinţilor Apostoli – ctitorit de stareţul Ioan Arhimandritul în 1698 şi Schitul Sfântului Ştefan – denumit după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta în anul 1703. Arhitectura bisericii principale este considerată o dezvoltare a modelului bisericii episcopale de la Curtea de Argeş.

Polovragi. Peştera Muierilor. Transalpina

Călătorul care străbate drumul naţional 67 şi undeva pe la hotarul dintre judeţele Vâlcea şi Gorj îşi îndreaptă privirea spre nord, către munţi, este intrigat de panorama unei despicături în formă de „V” care se „cască” între stânci la nu foarte mulţi kilometri distanţă. Este vorba despre Cheile Olteţului, unul dintre cele mai elocvente exemple de relief modelat în barele calcaroase din sudul Carpaţilor Meridionali, străbătute de un drum forestier care ajunge tocmai în Curmătura Olteţului, şaua care face legătura între Masivul Parâng şi Munţii Căpăţânii (despărţite geografic de apa Olteţului). Unul dintre cele mai pitoreşti sate nord-olteneşti a luat fiinţă chiar la intrarea între pereţii masivi de piatră, în jurul complexului monastic de unde îşi trage numele: Mănăstirea Polovragi. Întemeiată încă din 1504-1505 de către ctitorii Radu Comisul şi Petre Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona, aceasta este restaurată şi modernizată în secolul XVII de către domnitorul Constantin Bâncoveanu.

În inima Cheilor Olteţului, unele dintre cele mai înguste din România, întâlnim o spectaculoasă „poartă” de intrare în „măruntaiele” calcaroase ale munţilor din nordul Olteniei. Peştera Polovragi este al doilea deliciu al comunei omonime, impresionând prin formele bizare de relief din interior, dar şi prin colonia impresionantă de peste 300 de lilieci de peşteră, alături de care vieţuiau chiar şi oamenii, conform unei legende consemnate de Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”. Aici ar fi locuit liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, şi tot în perimetrul peşterii vracii prelucrau o plantă medicinală numită „povragă”, „polvragă” sau „polovragă”, ceea ce ar explica şi toponimul pe care îl împart mănăstirea şi peştera.

Localitatea Baia de Fier, despărţită de Polovragi printr-un singur deal, se află la aproximativ 6 kilometri spre nord faţă de drumul naţional dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu. Numele ei vine de la o exploatare primitivă a minereului de fier, dar astăzi este cunoscută pe plan economic datorită unicei mine de grafit din România. La marginea nordică a Băii de Fier, la capătul drumului judeţean 675C, se află una din cele mai vizitate peşteri din România – Peştera Muierilor – un toponim mai puţin obişnuit care aminteşte de utilizarea ei în Evul Mediu drept adăpost împotriva atacatorilor pentru femeile şi copiii soldaţilor plecaţi la război. Se poate spune că a avut o funcţie aproape similară cu Canaralele din sudul Dobrogei. Astăzi, peştera este amenajată şi electrificată, ambele puncte de acces fiind situate la capătul nordic al Cheilor Galbenului, tăiate în aceeaşi bară de calcare mezozoice ca şi Cheile Olteţului.

DSC04863

La 30 de kilometri est de municipiul Târgu Jiu, înspre nord, se desprinde un drum istoric de pe vremea romanilor, o şosea alpină care traversează masivele Parâng, Latoriţei, Cindrel şi Şureanu, ajungând tocmai la Sebeşul de Alba, în preajma Mărginimii Sibiului. Aceasta este Şoseaua Transalpină (DN 67C), modernizată de curând şi deschisă integral numai după topirea zăpezilor (mai-iunie) până în octombrie-noiembrie. Înainte de ascensiunea spre creasta Parângului, Transalpina trece prin orăşelul pitoresc Novaci, întemeiat de către familii de ciobani care proveneau atât din Oltenia, cât şi din Mărginimea Sibiului, consfinţind importanţa străveche a drumului comercial dintre cele două regiuni. Mai apoi, şoseaua urcă la staţiunea turistică de iarnă Rânca, aflată în plină dezvoltare, continuă prin Pasul Urdele (2160 metri), devenind cel mai înalt drum asfaltat românesc, coboară la cabana Obârşia Lotrului şi iese în Valea Sebeşului, pe lângă lacul de baraj Oaşa.

Târgu Jiu. Defileul Jiului

Municipiul Târgu Jiu, oraşul lui Constantin Brâncuşi a devenit celebru mai ales prin emblematicul monument Coloana Infinită, construit în anii ’30 după planurile celebrului sculptor, în memoria soldaţilor români căzuţi în Primul Război Mondial. De altfel, denumirea „oficială” de la inaugurarea din 1938 a fost „Coloana Recunoştinţei fără de Sfârşit”. Înconjurată de un parc, Coloana se află în partea de est a oraşului, imediat lângă şoseaua naţională ce vine dinspre Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti.

Reşedinţa judeţului Gorj este mărginită la vest chiar de râul de la care a împrumutat toponimul. În vremea romanilor, aşezarea se afla pe una dintre rutele comerciale importante dintre Dunăre şi Transilvania. Legătura se realiza pe drumul montan construit tot de romani, ce traversează Pasul Vâlcan, pe la Schela şi Turcineşti (DJ 664), coborând apoi în bazinul Jiului de Vest, pe la Vulcan şi Petroşani. Se ocolea astfel defileul sălbatic al Jiului, care a putut fi străpuns tocmai în secolul XX, şoseaua şi calea ferată reprezentând un proiect ingineresc impresionant realizat între anii 1924 şi 1948. Oraşul Târgu Jiu de astăzi este unul din cele mai arătoase oraşe ale Olteniei, în care arhitectura veche se îmbină cu succes cu elementele socialiste – bulevarde largi şi blocuri înalte. Strada Victoriei din centru a fost transformată în zonă de promenadă, după modelul mai multor centre turistice urbane. De la est la vest, de-a lungul unei singure linii imaginare, sunt poziţionate Coloana Infinită, Biserica Trei Ierarhi, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, exact aşa cum a dorit proiectantul Constantin Brâncuşi. Ultimele două pot fi admirate în Parcul Brâncuşi, cel mai important din oraş, delimitat la vest de digul care însoţeşte malul stâng al Jiului. Legătura dintre cele patru obiective menţionate se face pe Calea Eroilor, arteră ce uneşte Parcul Brâncuşi de Parcul Coloanei fără Sfârşit.

Spectaculosul Defileu al Jiului, despre care am amintit, este protejat astăzi prin declararea ca Parc Naţional şi poate fi vizitat pe şosea, dar mai ales cu trenul, la nici 30 de kilometri distanţă înspre nord faţă de Târgu Jiu. Versanţii calcaroşi înalţi de sute de metri şi meandrele încătuşate ale Jiului sunt străpunse de capodopera inginerească reprezentată de calea ferată dintre Valea Sadului (Bumbeşti) şi Livezeni, cu 39 de tunele şi 35 de viaducte. Prin urmare, cea mai recomandată variantă pentru admirarea cât mai completă şi comodă a defileului este parcurgerea acestuia cu trenul. Adăpostită pe o terasă puţin mai largă a Jiului, la distanţe aproape egale faţă de Bumbeşti şi Livezeni, Mănăstirea Lainici ne încântă cu o biserică splendidă din punct de vedere arhitectural şi cu alte două schituri aflate mai sus pe versantul drept al Jiului (Locurele şi Sfântul Nicolae), până la care putem efectua o drumeţie montană scurtă şi binevenită.

Tismana. Cheile Sohodolului

De la Târgu Jiu către vest, şoseaua naţională 67D străbate depresiunile de contact dintre Carpaţii Meridionali şi Subcarpaţii Getici. DN 67D este unul din cele mai frumoase drumuri de munte din România, ce ajunge tocmai la Băile Herculane, traversând Munţii Mehedinţi prin Pasul Godeanu şi coborând apoi în Valea Cernei. La 32 de kilometri de Târgu Jiu, aproape de limita dintre judeţele Gorj şi Mehedinţi, intrăm în proaspătul declarat (2004) orăşel gorjean Tismana. Toponimul Tismana este mai degrabă cunoscut din altă perspectivă, bineînţeles aceea a vieţii monahale. Amplasată pe valea râului omonim, Mănăstirea Tismana se află în spaţiul geografic al Munţilor Vâlcan, mai precis în zona sudică, ce se caracterizează prin văi lungi şi păduri întinse, în deplin contrast cu versanţii aprupţi dinspre nord. Dincolo de creasta Vâlcanului, spre nord, începe Transilvania, astfel că Tismana – mănăstire fortificată cu ziduri de cetate – s-a aflat multă vreme în apropierea graniţei dintre Regatul României şi Principatul Transilvaniei (mai târziu Imperiul Austriac). Lângă Mănăstire, la 500 de metri în amonte, a fost amenajat un complex turistic. În vecinătatea lăcaşului de cult, în peştera din peretele de calcar din versantul drept al Tismanei, se spune că ar fi locuit şi s-ar fi rugat primii pustnici stabiliţi în vale.

2-DSC07765

Situate la numai 6 kilometri nord faţă de drumul naţional 67C şi la doar 20 de kilometri de Târgu Jiu, Cheile Sohodolului nu reprezintă nimic altceva decât una dintre străpungerile unei bare calcaroase din mezozoic, aşa cum ne-am obişnuit deja prin nordul Olteniei. Cheile se desfăşoară pe o lungime de aproape 2 kilometri şi sunt străbătute de drumul judeţean care face legătura, peste munte, cu aşezarea Valea de Peşti din bazinul Jiului de Vest, fiind un alt drum de legătură între Oltenia şi Transilvania. De-a lungul traseului (obligatoriu pedestru) pot fi admirate în detaliu diverse etape de evoluţie ale cheilor, cu peşteri, grote, marmite, tunele prin care se strecoară apa. Cheile Sohodolului formează unul dintre cele mai spectaculoase peisaje naturale din vecinătatea oraşului Târgu Jiu.

Piatra Cloşani

Imediat ce trecem hotarul dintre judeţele Gorj şi Mehedinţi, la numai 7 kilometri spre vest, intrăm în orăşelul mehedinţean Baia de Aramă, cuibărit între colinele domoale ale Podişului Mehedinţi. De aici, oportunităţile unui drumeţ pasionat de munte şi natură sunt numeroase. La 6 kilometri înspre sud-vest, la Ponoarele, se află cele trei obiective turistice naturale pentru care Podişul este reamintit în toate manualele de geografie: Podul lui Dumnezeu, Peştera Ponoare şi Lacul de origine carstică Zăton, mărginit de un spectaculos câmp de lapiezuri. Înspre vest, drumul naţionalo 67D urcă în pasul Godeanu, de unde începe traseul montan spre Vârful lui Stan, cel mai înalt din Munţii Mehedinţi, înconjurat de relief carstic (lapiezuri, crovuri, ciuceve, chei). Însă poate că cel mai puţin cunoscut traseu montan care poate fi efectuat în zona Baia de Aramă este cel de pe Piatra Cloşani, obiectiv la care ajungem dacă revenim în judeţul Gorj, spre satele Apa Neagră şi Padeş.

Teritoriul administrativ al Comunei Padeş se întinde spre nord tocmai până la Cerna Sat, un cătun aflat în grabenul Cernei, un spaţiu de legendă al Carpaţilor româneşti. În ordine geografică, de la intersecţia DN 67D (Târgu Jiu – Baia de Aramă – Băile Herculane) cu DJ 671 (spre izvorul Motrului) avem de traversat satele Apa Neagră, Padeş şi Călugăreni. La intrarea şoselei judeţene în spaţiul montan, râul Motru primeşte pe partea lui dreaptă un afluent important: Motru Sec. De-a lungul acestui curs de apă s-a dezvoltat şi localitatea omonimă, pe când cursul Motrului (cel principal) este însoţit mai departe de gospodăriile autentice ale satului Cloşani. Pentru a accesa următorul traseu montan, trebuie ca de la confluenţa amintită să coborâm în localitatea Motru Sec. Din dreptul Bisericii Ortodoxe, sub îndrumarea sătenilor, ne orientăm spre debutul traseului pedestru, nemarcat, spre vârful Piatra (Mare) Cloşani (1421 de metri), al doilea ca altidutine din Munţii Mehedinţi, după Vârful lui Stan (1466 de metri).

Piatra Cloşani este un masiv calcaros izolat faţă de culmea principală a Mehedinţilor, desfăşurat între cursurile de apă Motru şi Motru Sec. Este protejat în cadrul Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei, reprezentând o extindere sudică a acestuia. Cu o lungime de 8 kilometri şi o diferenţă de nivel de 1100 de metri, traseul de acces ar trebui să dureze în mod obişnuit între 3 şi 5 ore numai la urcat, în funcţie de condiţia fizică a celui mai slab component al grupului. Totuşi, în absenţa unui marcaj turistic, traseul pune probleme serioase de orientare, accentuate de veritabila junglă ce se desfăşoară pe versanţii masivului, în care predomină alternanţa de lapiezuri calcaroase cu vegetaţie luxuriantă,  constituind unul dintre cele mai populate areale de viperă-cu-corn! Reptila este protejată prin lege, iar muşcătura este periculoasă pentru om. Toate acestea sunt motive pentru care se impune ca pe traseu să respectăm un minim de reguli de bază: călcatul apăsat şi lent, purtarea de parazăpezi (chiar şi vara; pantalonii scurţi nu sunt recomandaţi pe niciun traseu montan) şi bocanci adecvaţi drumeţiilor pe pante abrupte. Deasemenea, debutul pe traseu trebuie să se facă dimineaţa, cu cel puţin 10 ore înainte de ora cunoscută a apusului!

01-satelit2

01-DSC03383

01-DSC03386

01-DSC03392

01-DSC03403

Traseul se orientează la început spre nord-est, cale de aproape 2 kilometri, până în locul numit „la măgură”, unde întâlnim o troiţă cu un marcaj turistic vechi (care mai târziu se pierde), precum şi cu semnul convenţional de delimitare a unui parc naţional (pătrat roşu). Aici facem un scurt popas pentru a admira panorama celor două sate amintite – Cloşani şi Motru Sec. De la troiţă, spre nord, vom însoţi mai departe Valea Izvorale (denumirea este cea conformă cu realitatea, nu este o greşeală de tipar), pe firul căreia vom urca până aproape de Vârful Piatra Mare Cloşani (1421 metri). Izvorale este o vale seacă în cea mai mare parte a anului, deci rezerva consistentă de apă nu trebuie să lipsească din bagaj! Firul văii ne conduce, prin jungla de lapiezuri, pe lângă gospodăriile vechi şi izolate de munte, denumite local „conace”, aparţinând localnicilor din Motru Sec şi Cloşani. Undeva în versantul stâng se află peştera Cioaca cu Brebenei, cunoscută numai de speologii experimentaţi. După circa 1,5 kilometri de la troiţa amintită, ajungem la marginea unei zone mai degajate, punct în care traseul nostru trebuie continuat tot la dreapta, prin zona împădurită de la firul văii! După 3 kilometri de la troiţă, ajungem la o nouă răscruce, unde Valea Izvorale se „bifurcă” în alte două văi adânci. Cea din dreapta (pe care o vom urma) ne conduce spre vârful cel mai înalt, Piatra Mare Cloşani, iar cea din stânga merge în şaua dintre Piatra Mare şi Piatra Mică. Aici începe adevăratul urcuş, cu pantă şi mai accentuată ca până acum, care ne scoate direct la marginea abruptului nordic al Pietrei. Treptat, valea îşi diminuează  adâncimea, iar firicelul se „pierde” în versant. Aici ne sunt necesare cunoştinţe minime de orientare cu busolă sau GPS, pentru ca la coborâre să reidentificăm traseul de urcare şi firul văii Izvorale.

Peisajul din creastă, spre nord, este mirific. Admirăm panorama culmilor masivului Godeanu, continuat spre vest cu creasta Cernei şi spre est cu masivul Retezat. La rândul ei, din Munţii Godeanu, Piatra Cloşani se poate admira în adevărata ei splendoare, cu abruptul nordic. Pentru întors, se poate aborda o variantă diferită, numai dacă avem în componenţa grupului un cunoscător bun al locurilor.

Ponoarele. Drobeta Turnu Severin

11 DSC07745

11 DSC07754

Punctul turistic „forte” al Podişului Mehedinţi – satul Ponoarele – se află în apropierea oraşului Baia de Aramă, la 5-6 kilometri. Aici admirăm Podul lui Dumnezeu sau Podul Natural de la Ponoarele – pe care trece chiar şoseaua judeţeană 670 dintre Baia de Aramă şi reşedinţa de judeţ Drobeta Turnu Severin, Peştera Ponoarele, cu un portal impresionant (vizitabilă cu ghid), precum şi Lacul Zăton – format într-o dolină, cel mai cunoscut lac de origine carstică din România, amplasat deloc întâmplător chiar în Podişul carstic Mehedinţi. Toate acestea sunt completate în lunile mai şi iunie de pădurea de liliac, un obiectiv turistic sezonier. Totodată, la Ponoare se organizează anual festivaluri ca Sărbătoarea Liliacului (în luna mai) sau Festivalul Naţional Ponoare (de muzică folclorică, în luna august).

12 DSC03370

12 DSC03421

Un ultim, dar nu cel din urmă, popas pe meleagurile Olteniei din spaţiul carpatic sau pericarpatic trebuie să fie în cea de-a treia reşedinţă de judeţ, la Drobeta Turnu Severin. Simbolul municipiului, castelul de apă (1915), a fost recent restaurat şi se poate vizita. La nici 200 de metri mai înspre Dunăre, Hala Radu Negru (1905) a fost excelent conservată, monumentul de arhitectură industrială fiind şi astăzi utilizat în scop comercial. Toponimia oraşului vine de la cele două cetăţi care au ocupat de-a lungul istoriei malul Dunării: prima – Castrul roman Drobeta, ridicat de împăratul Traian în anii 103-105; a doua – cetatea medievală Severin, clădită în secolul XI de către regele maghiar Ladislau I. Ruinele ambelor cetăţi pot fi admirate şi astăzi pe malul stâng (nordic) al Dunării. În acelaşi timp cu construcţia Castrului Drobeta, împăratul Traian a dispus făurirea unui pod peste Dunăre, sub îndrumarea proiectantului Apolodor din Damasc, care să faciliteze accesul trupelor militare romane în Dacia. Ruinele ambelor capete de pod, atât cel românesc, cât şi cel sârbesc, sunt declarate monumente istorice şi conservate. În vecinătatea Castrului şi a capului de pod, Muzeul Regiunii Porţile de Fier prezintă exponate de arheologie daco-romană, ştiinţele naturii, etnografie şi istorie.

 

2 thoughts on “Nordul Olteniei, sau spaţiul carpatic oltenesc dintre Olt şi Dunăre

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s