Valea Cernei – din pasiune pentru natură, geografie, turism

Despre vestul Carpaţilor Meridionali, Grupa Retezat-Godeanu, am învăţat încă din clasa a IV-a primară. Parcul Naţional Retezat este prima arie protejată de acest rang declarată în România şi în estul Europei şi conservă atât cel mai întins, cât şi cel mai adânc lac glaciar din România. Ceva mai „fugar”, învăţătoarea ne spunea parcă şi despre Băile Herculane, despre care am aflat mai târziu că este cea mai veche staţiune balneară de pe actualul teritoriu românesc, înfiinţată de romani şi închinată eroului din mitologia greacă Heracle, sau Hercules. Aşa cum vom vedea mai târziu, mitologia românească a „intervenit” în tradiţiile greco-romane, schimbându-i numele lui Hercules în Iovan Iorgovan şi atribuindu-i acestuia din urmă întreaga „responsabilitate” pentru relieful sălbatic şi spectaculos din Valea Cernei – „adăpostul” natural al staţiunii amintite.

Geografic, firul Cernei desparte patru subunităţi ale grupei montane Retezat-Godeanu: pe partea dreaptă (în sensul de curgere) – Munţii Godeanu şi Munţii Cernei; pe partea stângă – Munţii Vâlcan şi Munţii Mehedinţi. Cerna izvorăşte dintr-un spaţiu montan izolat, aflat la contactul dintre masivele Godeanu, Retezatul Mic şi Oslea (din Vâlcan). Încă din partea superioară, de la izvoare, Cerna intră în contact cu bara calcaroasă lungă de aproape 60 de kilometri, pe care o va străbate integral, până spre vărsarea în Dunăre. De-a lungul acesteia, Cerna şi afluenţii au modelat depozitele de calcar mezozoic într-o manieră unică pentru Carpaţii româneşti, alcătuind sectoare precum Ciucevele, Geanţurile, masivul Vârful lui Stan – Pietrele Albe, masivul Domogled (Munţii Mehedinţi), precum şi cheile adânci din versantul drept al văii (Munţii Cernei), deasupra cărora s-au cuibărit cătunele comunei Cornereva. Tot aici, la Băile Herculane, datorită activităţii vulcanice specifice regiunii, apele subterane au fost încălzite şi îmbogăţite cu săruri minerale, rezultând izvoarele termale sulfuroase, cunoscute pentru proprietăţile terapeutice încă din vremea romanilor – care de altfel au fost primii descoperitori şi întemeietori ai staţiunii.

Din punct de vedere geologico-structural, Valea Cernei reprezintă un graben – o porţiune a scoarţei terestre scufundată între două falii paralele, dincolo de care avem opusurile grabenului, horsturile înalte. Faliile (rupturile din scoarţa Pământului rezultate în urma mişcărilor tectonice verticale) sunt evidenţiate prin cele două abrupturi care mărginesc grabenul Cernei, cel de pe partea stângă (aferent Munţilor Mehedinţi) fiind mai pronunţat. Cele mai caracteristice roci de pe fundul grabenului sunt calcarele mezozoice, în cuprinsul cărora s-a format un peisaj carstic care conferă văii un aspect de canion, „concurând” astfel cu Defileul Dunării din apropiere. Pe versanţi mai întâlnim şi roci vulcanice acide (granite, granodiorite, granitoide gnaisice), martori ai vulcanismului local care a generat apele termale.

02 DSC04818

Cel mai potrivit punct de pornire într-o incursiune în lungul Cernei este chiar gara Orşova – oraş în dreptul căruia Cerna se varsă în Dunăre. Arhitectura turnului şi a clădirii principale ne trimite cu gândul undeva prin anii ’70. Este sigur că în anul 1971 gara avea aceeaşi formă ca astăzi, conform unei cărţi poştale datate. Ne aflăm în cartierul Orşova Est, cu funcţie predominant industrială (şantierul naval), aflat pe malul stâng al Golfului Cernei. În imediata apropiere a gării, la capătul viaductului rutier peste râul Cerna, începe traseul de creastă al Munţilor Mehedinţi, marcat oficial cu bandă roşie, parte din traseul uneia dintre magistralele europene de drumeţie montană, un fel de „coridor pan-european” al traseelor de munte, care traversează arcul carpatic şi se termină tocmai la Devin (Slovacia), după circa 2300 de kilometri. Marcajul este vechi şi greu de urmărit în primii 10-15 kilometri, dar pentru a admira o panoramă deosebită asupra Orşovei, merită din plin o scurtă ascensiune (de 1-2 ore) pe dealul de deasupra viaductului, la început în urcuş greu prin spatele unei spălătorii auto, apoi pe poteca mai lină de pe culme. Traseul de creastă merge mai departe spre muntele Domogled, până la care mai sunt 8-9 ore de mers susţinut.

În celălalt capăt al viaductului peste Cerna, dinspre nord-vest, se ramifică drumul naţional 57, care traversează centrul Orşovei, apoi urcă spinarea Dealului Moşului din Munţii Banatului şi se alătură Dunării la Eşelniţa. Este şoseaua atât de „asediată” de turiştii care tranzitează Defileul Dunării pe malul românesc, cale de 100 de kilometri, până la Moldova Nouă.

Părăsind judeţul Mehedinţi, care o dată cu reorganizarea administrativă din anul 1968 a „prins” şi o părticică din Banatul istoric (incluzând Orşova şi Cazanele Dunării), intrăm pe teritoriul judeţului vecin Caraş-Severin, parte a provinciei istorice amintite. Pe marginea drumului dintre Orşova şi Topleţ (primul sat din Caraş) se observă din loc în loc fragmente ale apeductului turcesc, construit în secolul XVIII. Construcţia inginerească avea rolul de a „corecta” cursul Cernei, astfel încât oraşul Orşova să revină din punct de vedere geografic turcilor, în urma unui tratat semnat la Belgrad în anul 1739. Practic, râul Cerna reprezenta graniţa dintre Oltenia – controlată de turci – şi Banat – regiune controlată de Imperiul Austriac. „Mutarea” Cernei nu a reuşit, dar iată că Orşova este şi astăzi parte administrativă a judeţului oltenesc Mehedinţi…

Oraşul Băile Herculane s-a dezvoltat de o parte şi de alta a cursului Cernei, pe o distanţă de cel puţin 7 kilometri, în amonte de confluenţa acestui râu cu afluentul principal Belareca. Reprezintă punctul principal de acces în Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, care face parte din cele 6 astfel de parcuri naţionale care protejează munţii din sud-vestul României, alături de Defileul Jiului, Retezat, Porţile de Fier, Cheile Nerei-Beuşniţa şi Semenic-Cheile Caraşului. Primul obiectiv turistic pe care nu trebuie să-l ratăm este chiar gara, situată imediat lângă şoseaua naţională dintre Orşova şi Caransebeş. Finalizată în anul 1886, clădirea în stil baroc vienez este o reproducere a castelului de vânătoare al împărătesei Maria Tereza de lângă Viena, de altfel aceasta fiind şi destinaţia iniţială (înainte de a deveni gară). Interiorul este decorat cu picturi murale care evocă personaje şi elemente din mitologia romană.

Sălbăticia grabenului Cernei se arată încă din primii 2 kilometri pe care îi parcurgem de la gară către Pecinişca, un cartier al oraşului Băile Herculane şi punct de plecare în masivul Domogled (1105 metri). Cel mai spectaculos şi mai indicat pentru urcare în masivul Domogled este Valea Feregari, o străpungere a abruptului calcaros preferată în special de alpinişti, pentru pereţii abrupţi şi înalţi. Punctul de reper pentru debutul în asensiunea prin Cheile Feregari este stadionul orăşenesc, aflat pe malul stâng al Cernei. Abruptul vestic al Domogledului (parte din Munţii Mehedinţi) domină întreg oraşul şi este surprins în majoritatea amintirilor fotografice cu care pleacă orice excursionist.

Depăşim ultimul pâlc de case de deasupra stadionului, situat într-o mică serpentină a şoselei naţionale cu funcţie de centură a staţiunii. Aici ne angajăm la dreapta, pe un drumeag neasfaltat care se transformă treptat în potecă turistică, marcajul de acces la vârf fiind banda galbenă. Urcuşul devine relativ accentuat, dar o dată cu depăşirea sectorului impresionant de chei, valoarea pantei scade, oferind momente preţioase de respiro, într-o pădure deasă de foioase. După nici două ore de la ieşirea din oraş, ajungem la o nouă bifurcaţie, de poteci turistice. Cea marcată cu bandă galbenă porneşte spre stânga (nord). De la cota 550 de metri, ne propunem să urcăm la 1105, pe cel mai înalt vârf, numai cu echipament adecvat muntelui şi cu o poftă bună de urcat. Curând, orientarea generală a potecii devine nord-est şi astfel ieşim în culmea golaşă a Domogledului Mare, de unde panorama asupra văii cu aspect de canion a Cernei este uimitoare.

Domogledul este un excelent punct de observaţie asupra unui areal geografic cuprins între Carpaţii sârbeşti (Ştirbăţul Mare din Cazanele Dunării), spre sud, şi Retezat – Godeanu, înspre nord. Deasemenea, spre fundul văii zărim centrul istoric al staţiunii Băile Herculane, cu abruptul calcaros aproape liniar care întrerupe monotonia pădurilor. Fiecare metru de urcuş a meritat din plin! Marcajul ne conduce mai departe spre nord-vest, pe vârful Domogledul Mic, de unde vom începe o coborâre mai abruptă spre Băile Herculane. Pe aici trebuie să fim foarte atenţi la vipere, reptile des întâlnite oriunde pe Valea Cernei, şi să nu purtăm pantaloni scurţi. În coborâre accentuată, poteca ne conduce la Crucea Albă, de unde se deschide o nouă panoramă asupra staţiunii, precum şi pe la Grota lui Şerban, situată puţin mai jos de Crucea Albă. Este şi porţiunea de traseu frecventată de majoritatea turiştilor amatori de promenadă, fiind ceva mai accesibilă decât restul. Curând, ajungem înapoi la şoseaua de centură (DN 67D), de unde coborârea către centrul istoric al staţiunii rămâne o simplă formalitate. Circuitul Domogledului durează în medie 5-6 ore, iar „necesarul” de parcurs este o bună pregătire fizică, bocanci, apă potabilă suficientă în rucsac, hartă turistică montană, pantaloni lungi, precum şi un aparat foto!

Primii care s-au bucurat de binefacerea băilor termale din Valea Cernei au fost romanii supuşi Împăratului Traian, acum aproape două milenii. Acestia pun bazele primei staţiuni balneare de pe teritoriul actual românesc în anul 102, botezând noua aşezare după eroul mitologic Hercules, consemnat şi patron al izvoarelor termale. În anul 153, romanii construiseră băi şi monumente închinate zeilor Hercules, Aesculap şi Hygieia. După Retragerea Aureliană din anul 271, staţiunea intră într-un declin care încetează tocmai în secolul XVIII, când trece la Imperiul Austriac şi este complet reclădită. Astăzi, staţiunea este împărţită în două sectoare. În aval, ne întâmpină hotelurile înalte de tip socialist din staţiunea cea nouă, în timp ce în amonte, la aproximativ 4 kilometri de la gară, se răsfiră pe malurile Cernei centrul istoric, reprezentat de hoteluri şi baze de tratament din vremea austriecilor. În Piaţa Dacia, capătul de linie al autobuzului care efectuează curse regulate dinspre gară, ne întâmpină chiar statuia lui Hercule, poate cel mai fotografiat obiectiv din oraş, alături de exemplarul de Sequoia Gigantea din parcul central, un arbore-mamut specific Americii de Nord care a fost plantat experimental în diverse puncte din Transilvania şi Banat, în secolele XVIII – XIX.  Tot în centrul istoric întâlnim şi izvoarele minerale de apă potabilă, fiecare „dedicat” unei anumite afecţiuni. Există şi un izvor „generalist”, din care orăşenii şi turistii îşi umplu zilnic bidoanele, fiind chiar recomandat ca sursă gratuită de apă potabilă pentru turele montane.

Imediata apropiere a oraşului este asediată de turiştii dornici de a face o baie în apele cu proprietăţi terapeutice, o parte dintre izvoare fiind chiar parte din domeniul public. În timpul verii, funcţionează ştrandul cu apă mezotermală „7 Izvoare” (cu apă de 28-30 de grade), care dispune şi de un camping, în care se intră contra unei taxe mici. Însă, pe tot parcursul anului, sunt indicate „ştrandurile” termale din zona denumită „7 izvoare calde”, de lângă şoseaua naţională, în fapt nişte bazinete de maxim 10 metri pătraţi pe care le frecventează în general cunoscătorii locului. Unul dintre ele se află chiar la baza hotelului Roman, din capătul nordic al staţiunii vechi, altul este „pitit” sub un pod, dar cele mai cunoscute două bazine sunt în imediata apropiere a ştrandului mare şi a Cernei, arhipline chiar şi într-o noapte geroasă de ianuarie. Nimic nu e mai interesant decât să faci o baie în aer liber, la minus 10 grade Celsius, într-o apă de 56 de grade (temperatura oficială a izvorului). Microclimatul umed care se formează la 10-20 de centimetri de la oglinda apei protejează capul de frigul de afară. După modelul siberian de „călire” a organismului, cei mai experimentaţi amatori de băi termale fierbinţi ţâşnesc afară din bazin, în plină iarnă, şi se aruncă direct în Cerna, care are puţin peste 0 grade Celsius…

În amonte de ştrandul termal a fost amenajat lacul de baraj Prisaca, cunoscut şi sub numele de Acumularea Herculane. La coada Lacului Prisaca ne aşteaptă primitor un camping şi imediat după el un pod peste Cerna. Suntem la 11 kilometri de centrul staţiunii Băile Herculane. Podul ne conduce la debutul traseului turistic marcat cu semnul cruce roşie, de aproximativ 45 de minute, spre Cascada Vânturătoarea din Munţilor Cernei. Poteca se angajează în urcuş susţinut, chiar „pieptiş”, pe abruptul grabenului Cernei, pana la peretele calcaros surplombat, de vreo 40 de metri, de pe marginea căruia se aruncă firul de apă. Atenţia ne este reţinută, mai ales la întoarcere, şi de abrupturile calcaroase ale Munţilor Mehedinţi, de pe cealaltă parte a văii.

La numai un kilometru în amonte de podul de acces la Cascada Vânturătoarea a fost ridicat Motelul (pensiunea) Dumbrava, cea mai avansată (ca poziţie) bază modernă de cazare din Valea Cernei. Dacă alegem să înnoptăm dincolo de Dumbrava, până la izvoare, mai avem în drum numai două cătune (Cerna Sat şi Izbucul Cernişoarei), în care ne putem baza exclusiv pe localnici. Pe un platou de lângă pensiune se află şi un spaţiu amenajat pentru camping. Printre pensiune şi camping, pe versantul stâng al Cernei, porneşte arhicunoscutul traseu spre Cheile Ţesnei, poate cele mai străbătute din Munţii Mehedinţi. Este un traseu tematic eco-turistic, de aproximativ 3 ore (dus-întors), care ne poartă printre pereţi sălbatici, vipere cu corn la care trebuie să fim foarte atenţi, precum şi printre exemplarele de Pinus Nigra Banatica, un arbore specific regiunilor cu influenţe climatice mediteranee, pe care în mod sigur l-am mai observat deja pe muntele Domogled. Influenţa mediteraneană este caracteristică sud-vestului României (areale întinse din Banat şi Oltenia) şi, pe lângă vegetaţie specifică, aduce şi ierni mai blânde şi mai umede decât în mod obişnuit la latitudinea ţării noastre. Calcarul este, deasemenea, „patria” viperei cu corn, specie protejată prin lege în România. Dacă avem „noroc”, mai ales în zilele foarte călduroase, putem observa numeroase exemplare. Este recomandat să nu ne apropiem de ele, iar pe traseu să călcăm apăsat, pentru a ne anunţa prezenta faţă de acestea. Ca orice animal sălbatic, vipera atacă numai atunci când se simte încolţită, altfel fugind imediat din calea omului.

La încă un kilometru amonte faţă de Motel Dumbrava, tot în dreptul unui pod peste Cerna, debutează traseul montan ceva mai lung şi bogat în peisaje, care ne readuce în spaţiul geografic al Munţilor Cernei. Este recomandabil să-l începem de dimineaţă, dar având în vedere numeroasele posibilităţi de înnoptare de pe parcurs, poate fi stabilită şi o oră mai târzie. Ţinta este Vârful Arjana (1518 metri), o creastă calcaroasă ascuţită care domină împrejurimile şi este vizibilă de la mari depărtări din regiunea Banatului. Marcajul turistic punct galben, vechi, ne va însoţi numai pe prima porţiune a traseului, dincolo de care orientara devine ceva mai uşoară. Imediat la capătul celălalt al podului, se bifurcă traseele turistice spre Cheile sălbatice ale Prisăcinei (bandă galbenă), aflate tot în Munţii Cernei, iar la stânga punctul galben ne invită la un urcuş greoi, pe un drumeag pe unde mai urcă numai calul, pentru a ajunge la pragul de sus al aşa-zisului canion al Cernei. După 30-45 de minute, ieşim în poienile de sub creasta principală a Munţilor Cernei, de unde beneficiem din nou de panorama impresionată a abrupturilor mehedinţene. Suntem în spaţiul administrativ al comunei Cornereva, al cărei centru se află dincolo de culmea Cernei, în Valea Belareca. Cornereva acoperă în întregime spaţiul geografic al subunităţii Munţii Cernei, având nu mai puţin de 40 de sate şi cătune răspândite atât pe văi, cât şi pe versanţi. Cel mai mic dintre ele are numai 3 gospodării, iar numărul obişnuit este undeva pe la 10-11. Pe traseul nostru, vom poposi obligatoriu la una dintre gospodăriile din Dobraia sau Bedina, pentru a primi indicaţii asupra traseului spre Vârful Arjana, care devine nemarcat.

La capătul urcuşului istovitor dinspre firul Văii Cernei, ajungem la „şoseaua” comunală care se desprinde din Valea Belareca şi urcă pe la Bogâltin (al doilea sat ca mărime demografică după Cornereva-centru), Cracu Teiului, Poiana Lungă, Bedina, Dobraia, Prisăcina, de unde continuă mai mult ca o potecă spre alte cătune izolate: Ineleţ, Scărişoara, Slătinic şi Ţaţu. Le vom cunoaşte pe toate, însă deocamdată ne orientăm spre Dobraia şi Bedina, primul dintre acestea având şi biserică. Slujbele de aici sunt oficiate în general cu ocazia marilor sărbători de către un preot paroh din Cornereva, în aceeaşi situaţie fiind şi bisericuţa din Ineleţ. De altfel, la Dobraia vom întâlni şi unica şcoală din cătunele din bazinul Cernei ale comunei Cornereva, unde poate mai învaţă cei câţiva elevi de vârste diferite ale şcolii primare care încă nu au plecat la studii în Cornereva sau Băile Herculane. Din dreptul primei gospodării din Bedina, aflată pe partea dreaptă a drumului (spre nord), porneşte una dintre potecile care ne vor conduce la creasta principală a Munţilor Cernei, implicit pe vârful Arjana.  Pe unele hărţi montane apare şi un marcaj turistic punct galben, dar pe teren nu există, aşa că indicaţiile localnicilor sunt cele mai utile.

Aşa cum am amintit, de la podul de acces la Dobraia pornesc două trasee: cel descris mai sus, marcat cu punct galben, spre Arjana şi Dobraia, şi cel care ne conduce în cele mai sălbatice sectoare de chei ale Munţilor Cernei – Prisăcinei şi Drăstănicului. „Jungla” din valea Prisăcinei începe după numai un kilometru şi jumătate, pe care îl parcurgem pe drumul forestier paralel cu Valea Cernei (din versantul drept), spre nord-est. Aici, marcajul bandă galbenă se orientează spre stânga şi teoretic ajunge în cătunul Prisăcina, poziţionat sus, în poienile de sub creasta Munţilor Cernei. Tot spre stânga se deschid Cheile Drăstănicului, mai restrânse în lungime, dar la fel de sălbatice ca şi „vecinele” lor. Marcajul părăseşte la un moment dat valea şi urcă pe unul dintre versanţi spre cătun. Continuarea (fără marcaj), pe firul apei Prisăcinei, cale de încă 100-200 de metri, ne va dezvălui adevărata măreţie a cheilor. Traseul dus-întors durează în jur de 2-3 ore, la care se poate adăuga chiar şi o repriză de scăldat în apa rece de munte, bineînţeles, în timpul verii. Temperaturile cresc considerabil în lunile iulie şi august, din cauza altitudinilor relativ mici.

Revenind la cătunele din spaţiul Munţilor Cernei, le vom cunoaşte acum chiar pe cele mai izolate, Ineleţ şi Scărişoara, aflate la  capătul „drumului” comunal de peste 30 de kilometri care face legătura cu civilizaţia de la Bogâltin, pe unde foarte rar mai ajunge câte o maşină de teren bine echipată. Localnicii au fost inventivi şi, ca nişte bănăţeni adevăraţi, urmaşi ai austro-ungarilor, au amenajat accese alternative spre asfaltul de pe Valea Cernei, aflat la o aruncătură de băţ, dar faţă de care îi desparte abruptul calcaros care mărgineşte culoarul de vale. La aproximativ 6,5 kilometri amonte faţă de Motel Dumbrava, pe marginea şoselei naţionale, întâlnim o baracă din lemn cu funcţie de „autogară”, adăpost pentru cei care aşteaptă cursele auto care fac legătura între Baia de Aramă şi Băile Herculane. Amplasamentul staţiei, la ceva kilometri de orice aşezare sau bază turistică, poate părea bizar. Cine ar sta exact în acest loc să aştepte un autobuz? Curioşi din fire, observăm că, imediat prin spatele barăcii, o potecuţă discretă coboară spre firul apei şi ajunge la un podeţ peste Cerna. Dincolo de el, spre dreapta, zărim casa din Poiana lui Ghiţulică, denumită local după cel mai recent locuitor. Peisajul nu ne dă sub nicio formă de bănuit că la numai 20 de minute de mers pe jos se află o aşezare umană.

Ineditul pasaj denumit „La Cârlige” reprezintă accesul cel mai rapid al localnicilor din Ineleţ şi Scărişoara la o şosea asfaltată. Este amenajat cu două scări de lemn bine fixate şi utilizat cu succes de copii, bătrâni şi turişti. La Ineleţ întâlnim cea de-a doua biserică din zonă, iar posibilităţile de petrecere a timpului sunt variate. Una dintre ele este ascensiunea pe culmea cristalină a Vlaşcului (1733 de metri), un traseu care ne va aduce aminte mai degrabă de Făgăraş sau Retezat, nicidecum de ţinutul calcaros al Văii Cernei. Traseul de acces este parţial marcat cu punct roşu, iar indicaţiile sătenilor vor fi din nou esenţiale, precum şi o hartă bună. O posibilitate alternativă de coborâre de la Ineleţ este Valea Iuta, aflată dincolo de cătunul vecin Scărişoara, pe unde vom putea admira ingenioasele instalaţii de curent electric care folosesc energia naturală a apei şi care alimentează gospodăriile din jur.

23 DSC07065

Şoseaua naţională dintre Băile Herculane şi Baia de Aramă (DN 67D) părăseşte Valea Cernei la kilometrul 77 (25 de kilometri de la gara din Culoarul Timiş-Cerna) şi urcă paralel cu Valea Arşaşca, oferind panorame excepţionale asupra Cheilor şi a Dintelui Bobotului. Cheile relativ scurte sunt tăiate într-un bloc calcaros ce reprezintă o prelungire a lanţului de formaţiuni denumite „Geanţurile Cernei”, care se desfăşoară în amonte, spre Cerna Sat, pe partea stângă a Cernei. În curând, drumul se desparte de Arşaşca şi urcă în serpentine pe culmea principală a Munţilor Mehedinţi, în Pasul Godeanu (940 de metri). Punctul cel mai înalt mai este denumit local „La Mazdronia” şi reprezintă accesul pe platoul carstic al Munţilor Mehedinţi, protejat în cadrul parcului Naţional Domogled-Valea Cernei, unde vom putea admira forme de relief carstic specifice platourilor, cum ar fi crovuri, uvale, lapiezuri. Înainte de a ajunge în crovurile mehedinţele, se impune o ascensiune pe cel mai înalt şi spectaculos vârf al subunităţii: Vârful lui Stan (1466 metri). Intrarea pe traseu o recunoaştem uşor după borna kilometrică „66″ aflată la 24 de kilometri de oraşul Baia de Aramă şi 37 de kilometri de Băile Herculane. Ne pregătim cu condiţie fizică, o hartă bună şi cu multă apă, deoarece durata traseului poate depăşi 8 ore, iar pe traseu mai există o singură sursă de apă.

„La Mazdronia”, unde putem şi campa, porneşte traseul marcat cu bandă roşie care parcurge culmea principală a Munţilor Mehedinţi şi care ajunge tocmai la Orşova la viaductul Cernei! Traseul platoului carstic nu trebuie confundat cu acesta, fiind unul paralel. La început, se urcă mai greoi printr-o pădurice deasă, pe o potecă mai lată. Urcuşul devine din ce în ce mai abrupt şi treptat ajungem în pădurea de fag, mărginită chiar de creasta calcaroasă a Vârfului lui Stan, care reprezintă o deviere din culmea principală „oficială”. Prin urmare, marcajul va lipsi de aici înainte, dar pe vreme bună ne putem orienta cu uşurinţă către obiectivul nostru. Cu vârful în faţă, ne strecurăm printre lapiezuri şi observăm în fundal câteva culmi mai înalte ale Munţilor Godeanu. Poteca traversează, înainte de „asaltul final” al vârfului, o spintecătura adâncă în care mai putem întâlni limbi de zăpadă chiar şi în luna mai. La ieşirea din aceasta, ne angajăm într-un urcuş relativ abrupt direct pe stânca golaşă (fără potecă), până atingem vârful. De la şosea se fac în general 2-3 ore, pe vreme frumoasă. Vârful lui Stan oferă o perspectivă complexă asupra cursului mijlociu al Văii Cernei, în care se evidenţiază culmile calcaroase piramidale cunoscute sub numele de Geanţurile Cernei, precum şi zona alpină a Munţilor Godeanu, de peste 2000 de metri altitudine.

De la Vârful lui Stan, ne întoarcem în spintecătura amintită mai sus şi ne orientăm cu atenţie, ajutaţi de o hartă bună şi eventual o busolă, spre Poiana Beletina (cu sursă de apă). În loc să urcăm înapoi la creasta ascuţită dinspre Mazdronia, cotim la dreapta (vest) şi urmăm o potecă la început clară şi care prezintă urme de marcaj punct albastru. Aceasta se menţine pe la baza unui perete pe care îl vom avea în partea dreaptă cale de aproximativ un kilometru, iar direcţia de mers nu se schimbă aproape deloc, aşa că nu ar trebui să avem probleme să ajungem în larga Poiană a Beletinei după maxim o oră şi jumătate de la Vârful lui Stan.

Am ajuns în arealul numit „Crovurile din Mehedinţi”, o denumire probabil „împrumutată” din zona câmpiilor acoperite cu loess, care se tasează. În fapt, ceea ce localnicii numesc „crovuri” reprezintă o serie de doline, depresiuni carstice circulare sau ovale „închise” (ca un lighean, cu fundul în formă de pâlnie), ale căror dimensiuni maxime se regăsesc chiar aici, în carstul mehedinţean. Poiana Beletina, în care ne aflăm, este o depresiune carstică deschisă, cu o reţea hidrografică racordată la bazinul Motrului. Agenţii externi au creat impresionantele lapiezuri, care „montează” un spectacol unic în Carpaţii româneşti.

30 DSC02924

Înaintând spre sud-est, traversăm pe rând Poiana Beletina şi Poiana Mare, pentru a ajunge în cea mai adâncă dolină de pe platou: Crovul Mare. Aceasta este poziţionată la intersecţia traseului marcat al crovurilor (punct galben) cu un traseu ce urcă din Valea Cernei prin Cheile spectaculoase ale Tâmnei, trece prin Crovul Mare şi merge apoi spre sud-est, către Isverna (cruce roşie, 2-3 ore până la Isverna). Până aici, de la Vârful lui Stan, mai facem încă 3 ore, adăugate la cele 2-3 ore de la Mazdronia. Posibilităţile de retragere sunt variate. Una dintre ele este coborârea în Valea Cernei prin Cheile Tâmnei (aproximativ 2 ore); putem continua traseul prin crovuri, traversând Poienile Porcului şi Crovul Medved şi iesind la vârful Pietrele Albe, de unde se coboară în Cheile Ţesnei şi la motelul Dumbrava (3-4 ore); există, bineînţeles, şi varianta întoarcerii pe acelaşi traseu, aprofundând cunoaşterea mirificului spaţiu al Munţilor Mehedinţi.

Înainte de a porni în urcuşul pe Valea Arşaşca spre Pasul Godeanu (Mazdronia), şoseaua naţională 67D se desprinde de firul Văii Cernei, pe care l-a însoţit fidel tocmai de la gara din Herculane. Însă, în amonte pe Cerna, continuă un viitor drum naţional, DN 66A, actualmente nemodernizat, care urmează să scurteze considerabil distanţa dintre Petroşani şi Orşova, traversând Pasul Jiu-Cerna. La 18 kilometri de la această ramificaţie întâlnim utima aşezare permanentă dinainte de izvoarele Cernei. În mod surprinzător, în ciuda poziţiei geografice, Cerna Sat este o localitate componentă a comunei Padeş din judeţul Gorj. „De vină” este tot stabilirea graniţei vechi dintre regiunile Olteniei şi Banatului, caz în care Cerna superioară, cu întreg versantul drept (până la creasta Munţilor Godeanu) a fost cedată Olteniei. Cerna Sat se află chiar la hotarul de nord-est a judeţului Gorj şi a comunei Padeş, iar singura legătură rutieră între vatra comunei şi acest sat izolat este un drum greu de munte, nemodernizat, care începe din DN 66A la Poiana Schitului (cu câţiva kilometri aval de Cerna Sat). Accesul dinspre Băile Herculane este mult mai facil, drumul fiind asfaltat aproape în totalitate.

Cele câteva pensiuni şi case particulare de la Cerna Sat, care oferă cazare în special vara, pot fi de mare ajutor turistului pasionat de natură şi mai ales de fenomenele carstice ale reliefului. Cheile Corcoaia – obiectivul cel mai căutat din împrejurimi, reprezintă de fapt o suită de marmite, formate prin prăbuşirea tavanului unei peşteri. În chei se pot observa la perfecţie etapele de eroziune a Cernei în blocul calcaros care i-a stat în cale. În România, marmite se mai întâlnesc şi în Cheile Băniţei de lângă Petroşani, precum şi în Cheile Râmeţului de lângă Teiuş (Munţii Trascăului). La intrarea aval în Cheile Corcoaia se află un camping organizat, iar satul este deservit şi de două magazine alimentare. Toponimul provine tot de la un personaj din mitologia locală, Corcoaia fiind, în funcţie de versiunile în care circulă legenda, fie baba care îl îndrumă pe eroul Hercules, fie chiar balaurul (hidra) cu care s-a luptat Iovan Iorgovan şi care a străpuns muntele în încercarea de a fugi către izvoarele termale din aval, pentru a prinde puteri.

De la Cerna Sat mai departe, trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare sau chiar cu o maşină bună de teren, pentru că până la Izbucul Cernei (Cernişoarei) drumul „naţional”, nemodernizat, ocoleşte Lacul Iovanu cale de 30 de kilometri lungi, iar versantul grav afectat de lucrările la lacul de baraj se surpă cu o frecvenţă anuală. Ambele denumiri pentru izvorul carstic spectaculos care ţâşneşte tumultuos din stâncă, în special primăvara, sunt improprii. Cernişoara este unul dintre cursurile de apă care formează, de facto, râul Cerna, prin unirea cu râul Scurtul, la câţiva kilometri amonte de micul colţ de rai în care ne aflăm. În jurul cantonului silvic a luat naştere şi o mică aşezare umană, aparţinătoare de aceeaşi comună Padeş. De aici se poate ajunge pe un drum de munte în stare bună până la lacul de baraj Valea Mare de pe râul Motru, apoi la Cloşani şi la Padeş (pe la poalele muntelui Piatra Cloşanilor).

36-DSC02990

37-DSC02994

În amonte de Izbuc, şoseaua naţională 66A urcă din greu pe pantele muntelui Turcineasa (din Munţii Vâlcan), ocolind Ciucevele Cernei – grupare de blocuri calcaroase piramidale, cu relief ruiniform, pe la baza cărora izvoarele Cernişoarei au tăiat chei adânci, greu sau deloc accesibile turistului de rând (Sturii Cernişoarei). După ce trecem de Ciuceava Mare (1461 de metri, accesibilă pe o potecă), panta se mai domoleşte şi astfel ieşim în Pasul Jiu-Cerna (1340 de metri), limita Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei, aflat la 14 kilometri faţă de Izbucul Cernişoarei. Pasul reprezintă cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Cernei şi bazinul Jiului de Vest, dincolo de care se poate coborî spre Cabana Câmpuşel (locul de unde reîncepe asfaltul), apoi spre lanţul de oraşe miniere Uricani, Lupeni, Vulcan şi Petroşani. Tot aici este şi hotarul dintre judeţele Gorj şi Hunedoara, dar şi punctul de plecare în alte trasee montane de vis din zona izvoarelor Jiului şi Cernei.

38 DSC03011

Din Pasul Jiu-Cerna se poate urca în masivele Godeanu, Piatra Iorgovanului şi Oslea, ultimele două fiind „replicile” calcaroase ale Retezatului, respectiv Munţilor Vâlcanului.

Creasta ascuţită a Oslei (1946 de metri) este cel mai uşor accesibilă din Pasul Jiu-Cerna, un punct aflat peste cota 1300, ceea ce reduce considerabil diferenţa de nivel de parcurs până în zona înaltă. Există poteci şi dinspre cabana forestieră Câmpuşel, dar mai dificile ca efort şi orientare, fiind recomandate în special pentru coborârea de pe Oslea. Traseul nu este marcat, dar pe vreme frumoasă este accesibil oricărui turist dornic de a admira muntele, cu un minim de echipament. Traseul de urcare are o distanţă de 5 kilometri şi o diferenţă de nivel de 600 de metri.

39-DSC09280

40-DSC03899

Piatra Iorgovanului (cu un toponim deja lesne de înţeles) este accesibilă din mai multe direcţii, inclusiv dinspre Pasul Jiu-Cerna sau cabana Câmpuşel. Cunoscut şi sub numele de Retezatul Mic sau Retezatul Calcaros, masivul este situat faţă în faţă cu Oslea. Vârful cel mai înalt se ridică cu puţin peste 2000 de metri deasupra Mării Negre. Din echipamentul drumeţului nu trebuie să lipsească bocancii, cortul, apa, hainele groase şi o hartă bună. De pe Piatra Iorgovanului, putem merge mai departe pe platoul carstic, spre cabana Buta (3-4 ore) sau Poiana Pelegii, pe traseul marcat de creastă al Munţilor Retezat. Tot din Piatra Iorgovanului, dacă dispunem de mai mult timp, ne putem încumeta la traversarea masivului Godeanu, tot pe creasta principală, traseu care ar dura între 3 şi 5 zile, în funcţie de „insistenţa” fiecăruia. Creasta Godeanului se continuă cu cea a Munţilor Cernei (inclusiv culmile Vlaşcu şi Arjana), care ia sfârşit tocmai la gara din Băile Herculane. Traseul de creastă este paralel cu cel din Munţii Vâlcan şi Mehedinţi (care se termină la viaductul Cernei din Orşova), fiind o alternativă la acesta, precum şi o soluţie de circuit pentru cei mai pasionaţi drumeţi ai Carpaţilor.